Cu o doză de ironie fină, Sorin Olteanu vorbește de tăbliţele de plumb ”dabogete”: ”cum le-am numit cu un termen care apare chiar în interiorul textelor lor”1:
”Cuvântul cel mai frecvent este dabo, echivalentul fonetic evident al lui dava. Pe tăbliţe el apare numai în compuşii ğetodabo şi daboğeto al căror sens, destul de greu de definit exact, corespunde – în mare – conceptului de patria (noastră strămoşească) geto-dacică. Aceştia apar frecvent în sintagme ca nosetro daboğeto/ğetodabo patria noastră sau dacii noştri ori lue (du) daboğeto/ğetodabo (al) dacilor ori (al) Daciei. Prin urmare dabo nu înseamnă, ca şi dava, cetate, oraş, aşezare”2.
În acest aspect, Răzvan Anghel este mai concis și prin urmare mai clar:
”Numele de «Davo», adică «Davi»”3;
”Astfel, terminația ΔΑΒΟ/ΔΑΒΩ, adică «Davo», prezentă în majoritatea numelor de cetăți davo-getice/ dacice, are sensul de «al Davilor» și arătă că cetatea respectivă era locuită de către «Davi»”4;
”«Davo-Geți», o alăturare a numelor celor două neamuri, «Davi» și «Geți»”5.
”Davi” ca nume complementar (substitut?) al dacilor era cunoscut și discutat în publicistica de popularizare de la sfârșitul secolului XIX. De exemplu, At. M. Marienescu – ”Daniʼa, Daviʼa, Daciʼa” (”Familia”, nr. 5/1972, pg. 49-50):
Problema a fost tranșată de Teodor Bălan:
”Strabo (Geographicorum libri XVII – n.n.) crede, dar nu susţine, că dacii s-au chemat odinoară davi. El nu împărtăşeşte această părere, ci presupune numai că dacii purtaseră odată acel nume. E vorba, deci, de o presupunere, nu de o susţinere; de o ipoteză, nu de o certitudine; de o părere, iar nu de un adevăr.
Cum se face că presupunerea lui Strabo a fost difuzată mai târziu drept un adevăr istoric? În evul mediu, în timpul şi după Renaştere, exista obiceiul să se marcheze erudiţia prin invenţie sau colportare de ştiri neaşteptate. (…) Aşa de mare era bucuria produsă de descoperirea noii ştiri, încât s-a omis să se verifice textul lui Strabo. Fraza olim Davos vocatos esse reor a fost interpretată că dacii olim Davos vocatos esse. Astfel, s-a creat, în urma unei lecturi grăbite şi a unei interpretări greşite, un nou fapt istoric, care s-a transmis generaţiilor viitoare ca o valoroasă descoperire ştiinţifică.
Avem, aşadară, de a face cu o interpretare greşită, cu o mistificare, şi pe o mistificare nu se poate clădi un adevăr”6.
În același cadru introducem și ”cetatea” Moliodavo:
”Moliodavo apare pe plăcile 21, 117, 120, 134”7. În tăblițe, numele apare grafiat în mai multe forme: ΜΩΛYΟΔΑΒΟ (plc. 021), ΜΟΛΕΔΑΒΙΟ (117), ΜΟΛΕΟΔΑΒΩ (120), ΜΟΛΗΩΔΑΒΟ și ΜΟΛYΩΔΑΒΟ (134).
Nesiguranța și variația probabilistică nu sunt deloc originale în acest caz. Teodor Bălan:
”Dacă nu s-a lămurit problema cu ajutorul limbii dacice, s-a făcut încercarea să se explice numele Moldova cu ajutorul celei latine. (…) Antonius Bonfinius, scriitorul italian din secolul al XV-lea, a fost cel dintâi care a dat numelui Moldavia o interpretare latină. El zice texual Moldavia, quasi Mollis Dacia. Bonfinius nu ne serveşte nici o explicaţie pentru numele inventat de el, Mollis Dacia. De ce Mollis? Ce l-a îndemnat să vadă în silaba Mol- o prescurtare a cuvântului latin mollis? Se zice oare Mollis Dacia din cauza climei dulci a ţării sau din pricina frumuseţii naturii? Bonfinius rămâne dator cu răspunsul”.
I-au urmat (”copiat” zice Bălan): Antonius Verantius (Molae Davorum), M. Bonbardus (Mollem Daciam), C.I. Hiltebrandt (Mollis Davia și Mollior Davia), Iohann Tröster (Mollior Davia), Dimitrie Cantemir (”s-au fost chemînd «Molisdavia», adică Davia Moale”), C. Negruzzi (Molisdavia), ș.a.
”Diplomatul Hiltebrandt este creatorul numelui Mollis Davia, transformat din Mollis Dacia a lui Bonfinius. (…) Fireşte că interpretările cu Mollis Davia, Maeotavia sau cu Mollahdivia nu sunt decât creaţii fantastice. Ele sunt mai mult semne de hipererudiţie, decât încercări serioase făcute pentru dezlegarea enigmei din jurul numelui Moldova”.
Considerăm că cel puțin aceste două elemente, ”davi” și ”Moliodavo”, au constituit acele ”stegulețe roșii” care au determinat verdictele lui Tocilescu și Hasdeu. Originea lor anistorică și fantezistă era cunoscută în epocă și este consensuală în prezent.
N.B. Autorul acestor rânduri nu-și propune să se substituie istoricilor de profesie și cu atât mai puțin filologilor sau lingviștilor, iar aici nu este vorba de vreun conformism sau de vreo conservare a mijloacelor. Prezentăm surse și informații de încredere, verificate și contraverificate încrucișat, calculând că este improbabil să greșească sau să mintă chiar toți într-o chestiune fără miză reală.
UPDATE: ”Ils étaient braves, justes, sobres, vigoureux, et dignes de porter le nom de Daves ou Daces, synonyme de guerriers”. (Michel de Kogalnitchan – ”Histoire de la Valachie de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, vol. I, Berlin B.Behr, 1837, pg. 1)
”unii rèzèmîndusè pe Strabone, care socote, cè mai multŭ Dacii sʼaŭ numitŭ Davĭ, credŭ, cè Dacia saŭ numitŭ sʼi Davie (dela care voescŭ a deduce sʼi numele Moldaviei), acestorŭ însè credintiè e basatè numaĭ pè opiniune, iarè nu pè ceva temeiu tare”. (Gabriel Popŭ – ”Istoria Dacieĭ antice ca monumentŭ de suvenire…”, Tipografia Gimnasiului Reformatĭîlorŭ, Clusiu, 1855, pg. 8)
Note: 3-5Răzvan Anghel – ”Chronoso due la Zamolxiu. Ani de la Zamolxio. Traducerea plăcilor dacice de plumb”, ediție digitală, București, 2020, pg. 69, 68, 68; 6Teodor Bălan – ”Numele Moldova. O istoriografie a problemei”, în ”Studii și materiale. Istorie”, Muzeul Suceava, Suceava, nr. III/1973, pg. 20. Pledoaria ocupă pag. 16-20; 7Răzvan Anghel – Op. cit., pg. 152; 8Teodor Bălan – Op. cit. Pledoaria ocupă pag. 20-24.
