Istoricii îi privesc pe tracomani/ dacomani cu o condescendență distantă, uneori revoltată, pe care și noi o împărtășim. În cazul lui Nicolae Densușianu însă, este vorba de altceva, de ură. Nu este aici locul să detaliem; să spunem doar că necunoașterea și mai ales neînțelegerea au fost primadonele acestei partituri pe alocuri stridentă. Percepția mărginită, dar deloc mărginașă, a pornit de la câțiva exponenți de seamă, ale căror opinii în general corecte, dar preponderent simplificante, au acționat ca niște poncife, fiind preluate din generație în generație ca ceva de la sine înțeles.
”Dacia preistorică” (1913) nu a apărut de nicăieri sau din nimic. În realitate, Densușianu a înmănuncheat construcțiile parțiale ale predecesorilor, dându-le coerența unei teorii integratoare și dezvoltându-le într-un tot unitar. Am putea chiar să afirmăm că originalitatea lui, mai degrabă contextuală, constă în teoria zeificării ”oamenilor mari”, bază a dezvoltării unei istorii mitologice (de evidentă factură ocultistă). Este ceea ce va afirma prin anii ʼ60 ai secolului trecut și Robert Charroux, mergând pe urma fragmentelor din Sanchuniathon și Euhemerus conservate de apologetica creștină timpurie:
”Mitologia nu este altceva decât istorie metamorfozată de scurgerea timpului și deformată de transmiterea în proaste condiții a datelor despre evenimentele care au avut loc în ajunul înfloririi civilizațiilor”1.
Succesul lui Densușianu nu s-a datorat operei sale, ci unui subprodus: uriașul material documentar a fost preluat și folosit cu succes de alții, adesea fără o minimă citare. Iar cei care nu-i cunoșteau opera (și aici includem istoricii și arheologii de ieri, de azi și de mâine) i-au atribuit toate aberațiile corifeilor. De exemplu, academicianul Alexandru Vulpe trece-n contul lui Densușianu frazeologia lui Săvescu Doctorat, care la rândul său a preluat-o de la Ioan Al. Brătescu-Voinești:
”Nicolae Densușianu a emis acea carte care a făcut vâlvă, Dacia Preistorică, și în care afirma că nu noi suntem urmașii Romei (s.n.), ci că romanii ar fi urmașii dacilor”2.
”Dacia preistorică” are o prefață, scrisă de acad. dr. Constantin I. Istrati, în care se prezintă o sumară cronologie: când a început Nicolae Densușianu să se preocupe de subiect (1885), când a murit autorul (24.03.1911) și când a fost publicată cartea (1913). Debutul studiului este așadar ulterior apariției și circulației publice a tăblițelor și acest fapt indiscutabil este de ajuns pentru a-l exclude complet din lista presupușilor falsificatori. De altfel, etimologia și lingvistica nu erau punctele lui forte; în ciudat tonului exagerat, Aurora Pețan are pe fond dreptate:
”Între istorici, singurul suspectat este N. Densușianu. Aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă – lucru foarte important – el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă, doar un lingvist genial putea face așa ceva. În plus, era foarte sărac, chiar Dacia Preistorică a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati. Nici un lingvist competent nu va putea admite că falsificatorul nu avea cunoștințe lingvistice extrem de serioase”3.
Altceva ridică însă deranjante semne de întrebare. Aproape nimic din elaborarea tăblițelor (și absolut nimic esențial!) nu este de găsit în ”Dacia preistorică”. Nicolae Densușianu susține varii teze, (poate) greșite, dar înzecit mai atractive ca poveste, ca scenariu, ca legendarium. Ar fi fost fascinant ca el să fi contribuit la fabricație. Din păcate, nu este cazul. Și oricine i-a citit lucrarea ar fi trebuit să știe asta. Aflăm astfel că niște oameni cu carte multă, cu și mai multe titluri academice, susțin și contrazic fără ca măcar să fi citit textul, fără a fi câtuși de puțin în temă. Datul cu părerea în neștiință de cauză nu e onorabil și nici cercetare științifică nu-i.
Densușianu nu dispunea de o rețea socială semnificativă și era lipsit de resurse financiare. O recunoaștere implicită vine de la dr. Alexandru Suceveanu, care-l asociază la întreprindere cu niște nenumiți tipografi (sau anticari) din Iași:
”copiile au fost ale lui Nicolae Densușianu care a scris si Dacia preistorică, ce este pocalul de aur al tracomanilor, noi am fost buricul lumii, de la noi s-au tras toate, etc… Astfel, tablițele ar fi copii a demenței lui Densuşianu, făcute la Iași unde s-au făcut și alte falsuri”4.
Nenumiți pentru că se referă la frații Șragăr (Șaraga)5, cu presupuse falsuri la activ, și iudei fiind, nu se joacă nimeni cu antisemitismul. Densușianu în schimb e român de-al nostru, poate fi perpelit și mătrășit cum îi vine fiecăruia la dantură.
Dacă ne-am propune să schițăm scenarii forțate, le-am rezerva fraților Șaraga un loc de top: pot fi legați atât de Sinaia (cu Matheescu-Sinaia, prin intermediul preocupărilor filatelice și cu Badea Cârțan, pe care l-au sprijinit în activitatea sa), cât și de comerțul cu antichități: ”O altă caracteristică interesantă a comerţului filatelic din perioada de începuturi este amestecul dintre antichităţi şi timbre. Acest lucru se poate observa la fraţii Şaraga din Iaşi, ale căror anunţuri evidenţiau interesul pentru documente vechi, medalii şi monede”6. Nu o facem deoarece noi lucrăm cu fapte și documente, nu cu impresii, dispoziții sau înclinații personale. Și mai ales pentru că falsurile lor ”dovedite” (= care rămân de demonstrat) ar reprezenta totuși o fracție infimă din contribuția acestei familii la cultura nației române.
***
Semnificativ, contrar a ceea ce aflăm de prin interviuri, Nicolae Densușianu poate fi amintit ca element de prim rang în susținerea neautenticității tăblițelor. Adică tocmai inversul afirmațiilor promovate naiba știe de ce.
Întrebările ”Chestionarelor” sale (I/1893 și II/1895, așadar ulterioare apariției publice a artefactelor) nu conțin nicio referință directă sau indirectă la vreun element care să aibă o minimă tangență cu plăcile metalice în discuție (după context și formulare, întrebarea 1987 se referă indiscutabil la diplomele militare, nu la altceva).
Nici mulțimea de răspunsuri8 primite nu oferă vreun indiciu din teren, cu toate că unele sunt semnate de persoane aflate în legătură directă cu publicațiile (ca de altfel, în cazul ”Gazetei de Transilvania” și ”Familiei”, și Densușianu) în care Iacob Livescu își prezenta ”descoperirile”.
Însumând, pentru concluzie: nici opera tipărită și nici fondul documentar aflat în colecțiile Bibliotecii Academiei Române nu conțin referințe directe sau indirecte la piesele în discuție. Și ar fi trebuit să conțină! Este foarte greu de crezut că N. Densușianu, al cărui efort documentar poate fi lesne asimilat unei veritabile obsesii, nu știa de existența lor. Mai degrabă i-a fost rușine să le amintească, considerându-le, ca și B.P. Hasdeu, niște ”mystificări”.
Atunci când Alexandru Vulpe se referă la
”cazul recent, mult mediatizat cu plăcile alea de plumb, cu nişte falsuri ordinare de la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX, prin care se urmărea susţinerea teoriei fanteziste a lui Densuşianu, prezentată în a sa Dacie preistorică”9,
face o eroare de atribuire. Nu teoriile lui Densușianu sunt susținute de exponenți ai prezentului care se revendică în fals de la acesta, ci propriile lor teorii, derivate mai degrabă din curentul protocronismului magic.
Note: 1Robert Charroux – ”Cartea trecutului misterios”, Ed. Elit, Ploiești, 2001, pg. 278; 3Aurora Pețan – ”Postfață”, în Dumitru Manolache – ”Tezaurul Dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat?”, Ed. Dacica, București, 2006, pg. 233; 4Alexandru Suceveanu în ”Ultima oră”, 16.02.2005, apud; 5Conform unor informări private, Suceveanu doar ar continua linia deschisă de regretata Katiuşa Pârvan. Pentru contribuția culturală a familiei Șaraga, vezi I. Massoff – ”Stradania a cinci generații. Monografia familiei Șaraga”, ”Biblioteca evreească”, București, 1941. Pentru falsuri: Octavian Iliescu – ”O medalie inedită a principelui Moldovei Mihail Sturdza”, în ”Muzeografie, Numismatică, Medalistică, Heraldică”, MMB, pg. 266-272. Pentru o contraopinie: Andone Cumpătescu – ”Cu privire la Autenticitatea unor Realizări din Perioada de început a Medalisticii Iesene”, în ”Colecționarul român”, nr. 3/02.04.2006, pg. 6-8; 6Cristian Andrei Scăiceanu – ”Istoria mişcării filatelice din România”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2011, pg. 417; 7Nicolae Densușianu -”Cestionariu despre tradițiunile istorice și anticitățile țerilorŭ locuite de români. Partea I. Epoca până la a. 600 d. Chr”, București, Lito-tipografia Carol Göbl, București, 1893, pg. 35: ”198. S’aŭ găsitŭ unde-va pe acolo tăbliţe vechĭ de aramă cu împunsăturĭ séŭ scrisóre vechiă?”; 8BAR, Cabinetul de Manuscrise – Carte Rară, mss. 4545-4563 și 5326-5327, consultate de noi în integralitate.
