Australia este un loc însorit și arid. Și unde este căldură multă și apă puțină, apare des insolația. Este explicația noastră, facilă ce-i drept, dar rezonabilă în ansamblu, asupra amestecului unor compatrioți rătăciți pe la Antipozi în probleme de istorie și spiritualitate românească. O oarecare Alexandra Ioana Furdui, arhitectă ”stabilită în Sidney”, ne propune un studiu intitulat ”Istorie în plumb sau așa-zisele Tăblițe de la Sinaia”1, sau mai degrabă un ”studiu”, pretext de a pleca de la premize aproximative și de a ajunge la speculații sălbatice:
”Dar dacă plăcile nu au fost descoperite la Sinaia, ci în cu totul alt loc și la o altă dată? Deși tot în sfera speculațiilor, această ipoteză poate elucida o bună parte din misterul actualelor plăci de plumb, deci și al presupuselor plăci de aur originale”.
Autoarea postulează (”este mai mult decât probabil”) că antica Genucla ar fi la Tirighina-Bărboși (Caput Bovis). Niciun istoric serios n-ar fi de acord cu acest enunț, dar treacă de la noi.
După războiul ruso-turc din 1828-9, încheiat cu Pacea de la Adrianopole, urmează ocupare Principatelor de către armata țaristă, până în 1834. Rafinați, rușii nu s-ar fi oprit doar la bogățiile de deasupra solului, ci au scormonit – ”arheologic” – și pământul în căutare de tezaure:
”În perioada ocupației, rușii au oameni de specialitate aduși cu scopul precis de a identifica sau căuta, poate pe întreg teritoriul principatelor, artefacte arheologice, tezaure, etc. (obiceiul tuturor armatelor de ocupație de-a lungul vremurilor)”.
După descoperirea plăcilor de aur la Tirighina, rușii se lasă păcăliți copilărește de Pârcălăbia Galațiului și execută copii în plumb, pentru a lăsa dovezi incontestabile ale jafului produs (autoarea presupune că originalele, de aur, ar fi ajuns cu acea ocazie în Rusia):
”… datorită mărimii și valorii sale, vre-un suflet curajos de la Pârcălăbia Galaților insistă poate să se execute copii în plumb (…) cu înțelegerea tacită cu autoritățile române locale de a lăsa în urmă copii ale acelor obiecte de mare valoare”;
”Plăcile originale din aur sunt duse tot în secret în Rusia (probabil pe lângă alte multe artefacte originale descoperite), în timp ce copiile de plumb sunt depozitate în vreun beci la Pȃrcălăbia Galaților”.
Hoți, hoți, dar hoți decenți și hoți proști pe deasupra!
Din beciul gălățean, plumburile ajung la Muzeul Național de Antichități (MNA). Autoarea oferă două plaje temporale: fie în perioada înființării muzeului (cca. 1834), fie ca urmare a promulgării ”Regulamentului asupra esplorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice” din 10 aprilie 1874.
S-ar fi tăcut asupra provenienței și destinului real al tezaurului (un adevărat ”tabu” instituit printr-un proces de ”ocultare”) pentru că situația zonală era dificilă și în special pentru a nu-i supăra pe ruși.
Și Carol I? E și Regele pe aici:
”Cu toate acestea vestea apariției lor ajunge eventual și la rege, care-și exprimă dorința de a le vedea. Câteva zeci sunt duse la Sinaia și făcute cadou regelui. Acesta dăruiește mai departe unor persoane oficiale, mănăstirii, unor istorici, etc, restul rămânând depozitate la castel, fiind chiar posibil ca la cererea regelui, sau poate a altor persoane, să se fi făcut la fabrica de cuie din Sinaia noi copii în plumb după un număr de piese (…). În acest fel ansamblul inițial al plăcilor de plumb este împărțit și depozitat și la București și la Sinaia, o situație care a durat probabil până la expulzarea regelui Mihai, în ianuarie 1948”.
În construcția poveștii (căci despre o poveste este vorba!), autoarea pleacă de la un citat din N. Densușianu, care preia la rândul său din Gheorghe Seulescu:
”Se aŭ maĭ descoperit aci (…) maĭ multe lespeḑĭ dreptunghiulare de marmoră (12×24 cm.) cu reliefurĭ, ce representaŭ diferite scene din resbóiele, ce le avuse acest oraș. Probabil, că aceste table servise o-dată spre a decora părețiĭ templului. Lustrul, măiestritatea și mărimea acestor clasice bucățĭ, continuă Seulescul, dovedesc magnificența templului, ce înfățișa óre când maiestatea uneĭ divinitățĭ”2.
Deoarece aceste plăci de marmură ”par să semene în mod surprinzător cu plăcile de plumb ca figurație și dimensiuni”, Furdui presupune că tot aici s-ar fi descoperit și omoloagele lor, de aur, ”așa-zise de la Sinaia”. Că nu este așa o demonstrează ”Cavalerul Trac”, placă de marmură în altorelief din aceeași serie, inventariată de Muzeul de Istorie Galați cu nr. 77733.
Cum face autoarea legătura cu rușii? Tot via Densușianu:
”Alte notițe, cu privire la construcțiunile și opulența acesteĭ cetățĭ dispărute, ne comunică învĕțătoriul G. A. Murgeanu din comuna Filescĭ, pe al căreĭ teritoriŭ se află aceste ruine: (…) Bĕtrâniĭ, de la carĭ am luat aceste informațiunĭ, aŭ săpat înșișĭ de beilic (din ordinul autoritățiĭ) găsind aicĭ banĭ vechĭ, petre cu inscripțiunĭ și alte odóre carĭ le-aŭ luat Rușiĭ și in parte Părcălabia Galaților”4.
Aici este vorba despre o neînțelegere: Furdui a rămas lock on target pe Seulescu, și nu realizează că Densușianu variază sursele citate. Astfel că mai sus sunt cuvintele lui Gh. A Mărgineanu5 din Filești, Covurlui, extrase din răspunsul său din data de 28.12.1893 la ”Chestionarul” lui Densușianu, deci la jumătate de secol de Seulescu. Nici vorbă că informațiile ”fiind de dată foarte recentă, erau mai mult decât credibile” și ”imposibil de refutat”.
Rezumând: din însorita Australie, Alexandra Ioana Furdui compune pe bază de localizări greșite, identificări eronate, confuzii și forțări.
Totuși, se referă la Rusia ca ”vecin foarte periculos”, țară care a făcut în Principate ”acte de jaf cultural” și pare să înțeleagă (deși se referă exclusiv la trecut!) că ”știrea că plăcile de aur fuseseră găsite și duse în ascuns în Rusia ar fi fost explozivă din punct de vedere al relațiilor româno-ruse”. Factori și aspecte care o cauționează întrucâtva pe această idioată utilă!
Note: 2Nicolae Densușianu – ”Dacia preistorică”, 1913, pg. 541, cu trimitere la Gheorghe Seulescu – ”Descrierea istorico-gheografică a cetaței Caput bovis (Capul Boului seau Ghertina) a căriia ruine se află în apropierea Galaţiului”, Iași, 1837; 4N. Densușianu – Op. cit., pg. 541; 5Căruia Densușianu îi transcrie greșit numele. Vezi Adrian Fochi – ”Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea”, Ed. Minerva, București, 1976, pg. XXX, nr. crt. 300.
