Se spune că un popor care nu are istorie, n-are nici viitor. Nu există popoare fără istorie, ci doar cele care o ignoră, o uită şi nu-i învaţă lecţiile. Sau folosesc recursul la ea în direcţii greşite, animate de motivaţii nelegiuite.
Romanii foloseau discursul istoric pentru a-şi cinsti eroii, pentru a îmbărbăta trupele și pentru a oferi lecţii tinerilor învăţăcei. Literatura latina este plină de astfel de exemple. În faptele trecute se găsea justificare pentru prezent şi motivaţie pentru viitor.
Mai nou, unii au găsit de cuviinţă să folosească altfel istoria, rescriind-o într-o versiune partizană. Atunci când prezentul este tulbure și viitorul incert, trecutul devine treptat din ce în ce mai aurit. El se transformă într-un spaţiu cu geometrie variabilă, tocmai bun de aplicaţii pentru ideologi rataţi și pescuitori în ape tulburi.
În ”1984”, George Orwell introducea o sintagmă devenită celebră, pe care o parafrazăm: ”Cine scrie prezentul, scrie trecutul, iar cine scrie trecutul, scrie prezentul şi viitorul!”. Dacă viitorul îşi proiectează umbrele în prezent, prezentul îşi trimite umbrele în trecut, schimbându-l dacă nu în derularea lui, măcar în felul în care este prezentat și perceput.
