Povestea Aurorei Pețan începe ”într-o dimineață ploioasă de octombrie, în anul 2003”, pe când participa ”la una din ședințele bisăptămânale ale colectivului care elabora Dicționarul Etimologic al Limbii Române în cadrul Institutului de Lingvistică din București”. ”Coordonatorul proiectului, academicianul Marius Sala, avea la el cartea domnului Dan Romalo, care abia apăruse, dar nu se difuza în nicio librărie. O primise de la soția domnului Romalo, doamna profesor universitar Valeria Guțu-Romalo, care coordona, la vremea aceea, un proiect prioritar al institutului, noua Gramaticã a Academiei”.
Cartea apăruse de câteva zile într-un minor tiraj-semnal, fiind distribuită printre prieteni, cu scop promoțional. Unul dintre aceștia era influentul Marius Sala, proaspăt academician și mai vechi director al Institutului, coleg și prieten cu Valeria Guțu-Romalo, viitoare academiciană, șefă și ea, soția Domnului Dan.
Scena I, Cadrul I
Afară plouă. Pețan se arată brusc foarte interesată:
”Am luat imediat cartea de la șeful meu și am răsfoit-o, apoi am ascuns-o sub foile pe care aveam planul de discuții din ședință și am tras cu ochiul timp de două ore la fotografiile din carte”.
Ciudat este că domnișoara insinua, cu doar câteva rânduri mai înainte, că proiectul bătea pasul pe loc în ritm de se muncește mult, dar nu se face nimic: ”Ne aflam la litera A a dicționarului, după 6 ani de muncă (între timp am auzit cã au ajuns la litera B)”. Trebuie să ai ceva tupeu să critici din ipostaza în care povestești nonșalant cum participi fizic, dar ești cu mintea în altă parte. Vom vedea cum tupeul este un atribut dominant al personalității domnișoarei Pețan, o narcisistă prin excelență.
Scena I, Cadrul II
Averse foarte scurte, cu unele descărcări electrice. Pețan își abandonează rutina și studiază intens, în și din toate pozițiile:
”Cartea a rămas la mine timp de o lună, până l-am cunoscut personal pe autorul ei și am primit un exemplar cu dedicație. Nu cred că am mai avut vreo noapte liniștită de atunci și până la sesiunea de comunicări a institutului, care era la începutul lui noiembrie. Am reușit să îmi fac o idee cu privire la acest subiect în intervalul de o lună și să mă prezint la sesiunea de comunicări cu un text în care arătam despre ce e vorba, care sunt argumentele domnului Romalo în favoarea autenticității și unele chestiuni de limbă”.
Deși nu-și justifică cu nimic graba și pe cale de consecință superficialitatea concluziilor de etapă, aflăm că între timp se conectase la autor și făcea progrese. Comentariul la S.I.C.I. ar putea fi reluat: cum să avanseze proiectul de la Institut, dacă participanții se epuizau în activități extracurriculare?
Scena II, Cadrul I
Cer variabil, predominant noros. Urmează comunicarea – ”Observații lingvistice asupra Cronicii apocrife pe plăci de plumb” – cu rezultate discutabile și debutul auto-victimizării, în care Pețan va deveni artistă emerită:
”Reacțiile au fost împărțite între scepticism și curiozitate. Nu știu dacă am convins pe cineva cu acea comunicare, dar mi-a ajuns ca să-mi dau seama că, cel puțin în institut, mă aștepta singurătatea. Speram sã stârnesc interesul unor colegi, să formăm o echipă, să studiem, să vedem ce e cu plăcile astea inscripționate. N-am reușit”.
Parcă să comunice, nu să recruteze urmărea cucoana! Și cu toate acestea, scopul a fost parțial atins: ”Șeful meu, directorul institutului, s-a manifestat însă interesat de subiect (…) Astfel am obținut promisiunea organizării unei conferințe la Academia Română, în anul următor, în iunie 2004”.
Pro memoria: șeful ei era Marius Sala, prietenul de familie al autorului și promotor de circumstanță (a se citi din obligație) al acestuia. Și astfel s-a convins Aurora că nu contează cât de mult o rasolești, atâta timp cât ai proptelele potrivite. În față, în spate, sus și jos.
Scena II, Cadrul II
Cer senin. Unde autoarea strânge legăturile cu Domnul Dan și începe să beneficieze de influența familiei Romalo. Intră în scenă un alt promotor de circumstanță (a se citi tot din obligație), arheologul Alexandru Suceveanu:
”Am ajuns, datorită lui (Dan Romalo – n.n.), să-l cunosc pe domnul Alexandru Suceveanu, pe atunci director adjunct la Institutul de Arheologie «Vasile Pârvan» din București, (…) El semnase prefața cărții lui Romalo, m-a încurajat în această cercetare și mi-a facilitat accesul la piese, pe care le-am și fotografiat”.
Scena III, Cadrul I
Alertă meteo. Cod Roșu de fenomene periculoase. Unde autoarea are un prim contact virulent cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe. Acesta este un episod central, din păcate nu îndeajuns explicat.
Alexandru Vulpe nu cunoștea suficient problematica tăblițelor (nici n-avea de ce!), dar era la curent cu alte aspecte (noi în Centrală le spunem E.E.I.):
-
-
- cu tentativa eșuată a I.S.I.S.P. de la sfârșitul anilor ʼ70, tranșată cu concluzia că piesele în discuție ar fi falsuri;
- cu debutul public en fanfare a tăblițelor la recentul Congres de dacologie, pe mâna activistului I.S.I.S.P., Augustin Deac;
- cu partizanatul Aurorei Pețan – nu presupus, ci probat anterior – incompatibil cu un demers științific real.
-
În discuția aprinsă din biroul său, acesta o acuză, zice Pețan, că ”fac un mare deserviciu că popularizez «falsurile»” și că ”îi stârnesc pe dacomani, dându-le apă la moară”. Ambele premize se vor dovedi premonitorii și se vor petrece întocmai.
La o primă lectură, momentul pare să opună un balaur fioros unei fecioare ingenue. Însă furia abia controlată a lui Vulpe era justificată: fără știrea sa și pe teritoriul său, un subiect de competență proprie era instrumentat părtinitor, cu acordul și sprijinul mâinii sale drepte, adjunctul Suceveanu. Și a altor colegi din generația sa. Academicianul s-a simțit trădat și pus în fața faptului împlinit. Orice om ar fi fost furios!
Din dialog mai răzbate o acuză, zice Pețan: ”că îi oblig să aibă o poziție într-un subiect atât de mărunt, când ei (adică institutul) au alte treburi mult mai importante de făcut”. Interpretarea este în concordanță cu ce susținem noi: că Al. Vulpe cunoștea doar vag ”istoria” tăblițelor și Pețan tocmai îi făcea agenda, punându-l în ipostaza de a ieși din scurt cu o poziție improvizată și prin urmare vulnerabilă. Ceea ce ulterior, neavând de ales, a și făcut.
Este posibil să fi fost alertat și de graba domnișioarei Pețan de a ieși să ”comunice”. Insistența de a ”comunica” neapărat și nu oricum, ci în cadrul și cu girul implicit al Academiei, bate la ochi și sună niște clopoței. Vă prezentăm poziția dlui. Dumitru Manolache, autor al unei cărți despre Tăblițele ”de la Sinaia”, referindu-se la o ”bălărie” mănăstirească pe care Internetul i-o trecuse nejustificat în cont:
”Materialul a apărut în ziarul Patriarhiei, care este un cotidian oficial. Într-un fel sau altul ceea ce apare în această publicație reprezintă și poziția Bisericii. Cum aș fi putut eu să susțin ceva nedemonstrat? Cum aș fi putut eu să vorbesc, oficial, în numele Bisericii?”.
De fapt asta era intenția Aurorei Pețan și Alexandru Vulpe a înțeles clar despre ce este vorba. Va încerca, prin intervenția profesorului Dan Slușinschi, s-o determine să renunțe la conferință. Dar era prea târziu.
Notă: Citatele au fost extrase dintr-un interviu realizat de Vladimir Brilinski cu Aurora Pețan, publicat sub titlul ”O «dacomană» la curtea regelui Vulpe (o parte din istoria neromanțată a plăcuțelor de plumb de la Sinaia)”, în ”Dacia magazin”, nr. 37/octombrie 2006, pg. 6-10. În fapt, am ordonat și contextualizat propriile vorbe ale distinsei domnișoare. Fotografia provine de pe pagina de FB a Aurorei Pețan.
