Începând cu 2003, Dan Romalo a oferit versiuni confuze și contradictorii referitoare la perioada de timp în care a realizat fotografiile:
-
-
- ”Acest ansamblu se afla, în anii 1944-1946, în colecția Muzeului Național de Arheologie din București. Tot atunci au fost executate și majoritatea fotografiilor reproduse în prezentul studiu”1;
- ”Prin mijlocirea și la cererea ei (Mariei Golescu – n.n.) autorul a avut privilegiul ca, în anii 1944-1946, să fotografieze un mare număr din plăcile aflate în colecția Muzeului Național de Arheologie de atunci”2;
- ”«Dumneata, Marioara Golescu, ești amatoare și ai face un mare serviciu științei dacă le-ai publica», i-a spus Nistor prin 1943. Atunci am văzut prima dată plăcuțele și le-am fotografiat”3;
- ”Așa am fotografiat peste 120 de plãci în timpul războiului”4.
-
În 2003 avea 80 de ani. Nici acum, în 2022, omul nu este senil, dar nici mintea de la 20 de ani n-o mai are, pentru că pe măsură ce e folosit, cuțitul nu devine mai ascuțit, ci se tocește.
Însă alt aspect a fost hotărâtor: nu a sesizat niciodată importanța poveștii din spatele probelor materiale – fotografiile. O situație identică am întâlnit și la ufologul ieșean Florin Gheorghiță vis-à-vis de cazul Emil Barnea/Hoia (Cluj, 1968). Ne-a afirmat-o explicit: avem fotografiile, ele sunt dovada, ele contează; nu povestea, nu martorii, nici dacă ei mai trăiesc sau nu. Nu suntem de acord cu astfel de idei.
Romalo este vag și imprecis deoarece are o vârstă și pentru că, indiferent de ce a susținut el ulterior, la timpul respectiv evenimentul nu l-a marcat în mod deosebit.
Scrisoarea Mariei Golescu poate și pare să aducă clarificări asupra cronologiei. O persoană aflată în detenție își recapitulează neîncetat întreaga viață, ca exercițiu simplu, rutinier, de a-și păstra sănătatea mintală. Între 1949-1962, femeia a avut tot timpul de pe lume și tindem să ne bazăm pe memoria ei.
Atunci când se referă la Ion Nestor și cererea sa, Golescu afirmă că publicase deja articolul5 despre icoanele pe lut în FRF, apărut în aprilie 1945. Coroborând cu anii de studenție ai lui Romalo la Politehnică (1943-1948) ar rezulta intervalul 1945-1948.
Este tocmai ce-i spune Romalo lui Dumitru Manolache:
”Ce pot afirma cu certitudine este că am fotografiat plăcile cândva între anii 1945 și 1948”6.
Doar că nu este vorba de memorialistică, ci de un raționament, o reconstituire ulterioară, urmând același procedeu ca și al nostru.
Maria Golescu afirmă clar că plăcile i-au fost puse la dispoziție pentru realizarea unui studiu și în vederea publicării. Însă analizându-i bibliografia, observăm că numărul articolelor semnate în periodicele românești se menține doar până în anul 1945; ulterior scade abrupt la o cotă mai degrabă simbolică: în 1946 – trei7, în 1947 – unu8, apoi se așterne tăcerea. Nimic. Vremurile și oamenii se schimbaseră: ea aparținea vechii lumi condamnate la pieire, cenzura își strângea lațul, iar în aer pluteau prevestiri ale răului ce tocmai se instala.
În ceea ce ne privește, considerăm că sfârșitul lui ʼ46 și primele luni ale lui ʼ47 este limita superioară în care faptele descrise s-ar fi putut întâmpla. Lucrăm la o serie de rafinări care o vor coborî și mai mult; de urcat este foarte improbabil.
Deducția noastră este vulnerabilă în fața unui alt reper temporal: referindu-se la arheologul Ion Nestor, Golescu îl indică ”atunci director al Muzeului Național de Antichități”9. Nestor a fost director al M.N.A. între 19.08.1947 și 5.05.1951. Credem că este un rezultat al ”falsei memorii”, marcând poate ultima întâlnire cu un prieten drag.
Adevărul e că temporizarea nu ar conta cine știe ce dacă nu ar lăsa spațiu de manevră unui scenariu complex, contruit tezist. Anume că plumburile ar fi fost păstrate la castelul Peleș și ar fi fost aduse la Muzeul Național de Antichități de-abia după abdicarea Regelui Mihai. Sau lui Rex, cum îi spunea spec. telecom. Luca Manta.
Note: 1Dan Romalo – ”Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Ed. Alcor, București, 2005, pg. 26; 2Ibidem, pg. 258; 3Viorel Patrichi – ”O ipoteză tulburătoare: istoria dacilor pe plăcuțe de aur”, în ”Rost” nr. 29/iulie 2005, pg. 58; 4Ibidem, pg. 59; 5Maria Golescu – ”Alte icoane de lut”, în ”Revista Fundațiilor Regale” nr. 4/aprilie 1945, pg. 197-204; 6Dumitru Manolache – ”Tezaurul Dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat?”, Ed. Dacica, București, 2006, pg. 196; 7Maria Golescu – ”Danses et danseurs dans la peinture des églises roumaines”, în ”Revue historique du sud-est européen”, XXIII, București, 1946, pg. 131- 141. Maria Golescu – ”Veșminte” și ”Lauda toamnei”, în ”Revista Fundațiilor Regale”, nr. 11/noiembrie 1946, pg. 187-189, respectiv, pg. 189; 8Maria Golescu – ”Cum arată şi ce ştiu Românii despre inorog”, în ”Cercetări folclorice”, București, I, 1947, pp. 61-76. Revista indicată, ”cu un unic volum apărut în 1947, este ultimul supraviețuitor în lunga serie de reviste (tematice – n.n.) dispărute. Revista reunea contribuțiile Cercului de Studii Folclorice”, apud Constantin Eretescu – ”Știma apei”, Ed. Etnologica, București, 2007, p. 238; 9Dan Romalo – Op. cit., pg. 296.
