Tăblițele ”de la Sinaia”

În cele ce urmează aruncăm în aer mitologia ”Tăblițelor de la Sinaia”, o poziție fortificată a Grupării de terorism cultural ”Statul Dacoman” și etalăm documentele care le probează dauna totală. Vă prezentăm o investigație finanțată (sanchi!) de chiar ”Tancul financiar” și dedicată pripașilor de pretutindeni.

 

În ultima sută de ani, subiectul piesele care compun așa-zisul corpus al Tăblițelor ”de la Sinaia” a fost readus ciclic în discuția publică, înflăcărând imaginația sau zăpăcind mințile celor mai slabi de înger. Varianta ”ocultă” le consideră vestigii geto-dacice – ”o cronică” – și postulează că inițial au fost de aur, iar consecutiv descoperirii, topite și substituite în plumb. Varianta ”oficială” le consideră producții de secol XIX, ”geniale” sau ”ordinare” în funcție de opinent, cu accent pe falsuri, urmând discursul răposatului acad. Alexandru Vulpe, din care nimeni nu a înțeles nimic.

Sunt unii care văd conspirații oriunde și în orice. Și noi credem într-o teribilă forță malefică, Ignoranța, acel monstru care a supt de la țâța a două doici: Lenea și Prostia. Iar manifestarea ultimă a Ignoranței nu e necunoașterea, ci lipsa dorinței de a cunoaște, aflându-te în eroarea de a crede că știi. Însă spre deosebire de cei care invocă cabale pentru a-și caina și justifica inactivitatea și ratarea, noi preferăm să combatem această Hidră. Nu merge s-o abordezi chirurgical, retezându-i câte o căpățână, pentru că-i cresc altele, mai multe, în loc. Trebuie s-o zdrobești cu bâta, așa cum țăranul român face din negura istoriei cu năpârca ajunsă în bătătură.

Așa că, fără alte preparații, să întoarcem urechea de la trăncăneala fără subiect și predicat a unor diverși oarecare și să ne plecăm ochii asupra documentelor despre care se afirmă apăsat că nu există, deși adevărul este altul. Ce ne spun ele? Că:

      • departe de a fi vorba de ”ocultări” sau conspirații, la sfârșitul secolului XIX, subiectul plăcilor de plumb era discutat public în periodicele vremii;
      • tablele de plumb au fost descoperite în Transilvania;
      • stratul de oxidare, deja prezent, infirmă categoric și definitiv copierea lor din aur în plumb de către regele Carol I și prin extensie, așa-zisa variantă ”de la Sinaia”;
      • istoricii au cunoscut problema de la început și au considerat încă de pe atunci, pe bună dreptate (și chiar surprinde acoratețea lor raportat la mijloacele epocii!), că este vorba de ”falsuri” și ”mystificațiuni”. Ultimul veridict îi aparține lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, victimă postmortem a calominiilor unor eseiști contemporani;
      • în parte, dacă nu chiar în întregime, au ajuns la Muzeul Național de Antichități mult mai devreme decât se afirma, pe vremea lui Grigore Tocilescu, prin intermediul lui Iacob Livescu, magistrat, consul, prefect, publicist și numismat diletant, cel care ne-a dat posibilitatea scrierii acestor rânduri.

***

Documentele:

În 1885, Iacob Livescu le amintește vag, dar suficient pentru identificare, într-un studiu numismatic de 4 episoade, publicat în ”Vocea Covurluiului” (Galați, nr. 2914-16/4-6.12.1885 și nr. 2928/21.12.1885). În ultimii ani, am fost singurii care au susținut că problema tăblițelor este de natură numismatică și cu toate că poziția ne-a fost confirmată de cei mai importanți numismați români contemporani, acest sprijin a rămas doar la nivelul discuțiilor private.

În 1888, Livescu revine cu ”Cetățĭ dace, Comandanțiĭ și drumurile” (”Vocea Covurluiului”, nr. 3565, 10.02.1888, pg. 2 și 3)  în care sunt descrise amănunțit trei table de plumb, ”acoperite de o brunie cenișiă-verde”. Sunt amintite și două memorii, adresate înaltelor foruri abilitate:

… în acest interval dela o publicațiune la alta a făcut, ca comisiunea noastră archeologică și chiar societatea geografică, ce fuseseră încunosciințate, să stee la îndoeală asupra veracității lor”:

 

(click pentru a vizualiza pozele la dimensiunea completă)

Doar un descreierat ar putea crede că în acea perioadă – când viziunea despre limba și scrierea dacică nu era pe deplin cristalizată -, epigrafiști de talia lui Gr. Tocilescu ar fi refuzat să aprofundeze și să-și înșușească ”adevărul de pe tăblițe”, dacă era cu adevărat ceva de aprofundat și de însușit. Același lucru i se poate reține și lui B.P. Hasdeu, după cum vom vedea în continuare.

Sub același titlul, articolul este reluat și în ”Tribuna Sibiului” (nr. 33/12_24.02.1888, pg. 130):

 

În ”Tablele de la Deva” (”Literatorul”, nr. 2/1892, pg. 8-9), Livescu descrie cele trei table și le indică originea transilvană:

Întêmplarea mi-a procurat ocasiunea se ved de aprópe trei table descoperite acum câți-va anĭ în săpăturile ce sʼau făcut la Deva. Aceste documente metalice sunt o pagină fórte interesanta cu privire la cetățile, la drumurile și chiar la alfabetul Geto-Dac”.

 

 

În ”Orașe și cetăți Scythe, Thrace și Dace” (”Literatorul”, nr. 12/1893, pg. 14-15), Livescu extrage din table o sumară geografie:

 

 

Demne de interes sunt două pasaje:

D(omnul). B. P. Hajdeŭ, fostul meŭ profesor la lyceul din Iași, a obiectat că tablele de la Deva ar fi o mystificare (s.n.)” și

 ”sunt originale, copii saŭ opera unuĭ diletant, acele sutimĭ de table în diverse metale ce exploratoriĭ le-aŭ aflat și înpodobesc museul de la Deva (s.n.)?”.

Primul indică fără drept de apel că speculațiile cu ”falsurile lui Hasdeu” nu doar că sunt lipsite de temei, dar se află la 180 de grade (sunt opusul) adevărului istoric.

Al doilea lasă să se înțeleagă că întregul corpus s-a descoperit la Deva. În ceea ce ne privește, avem niște rezerve în acest sens. Activitatea lui Livescu a fost cantonată în partea de răsărit a țării și credem că documentația lui provine de la terți.

Fără îndoială, Livescu era un diletant: s-a lăsat păcălit copilărește cu o medalie contrafăcută, tot din plumb, cu legenda av. ”441 Attila Rex” și rv. ”Aquilea” (”Tribuna Sibiului” nr. 233/21_24. 10.1885, pg. 931):

 

 

Cu toate acestea, el a donat Muzeului Național de Antichități și acte cât se poate de autentice (”Telegraful Român” Sibiu, nr. 34/22.03_3.04.1884, pg. 135):

 

***

Ni s-ar putea reproșa că aducem în discuție publicistică veche, periodică, așadar perisabilă și ușor de trecut cu vederea. Tocmai de aceea amintim că în 1943, cartea colonelului Mih. Drăghicescu, șeful Statului Major al Flotei – ”Istoricul principalelor puncte pe Dunăre dela gura Tisei până la Mare și pe coastele mării” – nu o ignoră (pg. 295, nota 1, cu trimitere la ”Vocea Covurluiului”, nr. 3565, 10.02.1888). Cercetarea istorică e migăloasă și anevoioasă, nu a zis nimeni că e ușoară, dar aceste aspecte nu justifică incuria și cu atât mai puțin înlocuirea cunoașterii cu tupeul declamațiunii fără miez sau a studiului de specialitate cu eseistica impresionistă, semnată de pe poziții de autoritate.

Încheiem reamintind o observație a lui Nicolae Minovici:

În nicio parte a lumii nu se poate specula naivitatea omenească cu atâta ușurință ca în țara aceasta (România – n.n.)”.

Vlad-Ionuț Musceleanu

București, 2022

 

Mulțumim doamnelor de la Biblioteca ”V.A. Urechia” din Galați, care ne-au așezat pe masa de lectură, tot materialul solicitat, la prima oră a programului. O experiență mult mai civilizată decât oferă marile biblioteci, cu firmă, ale Capitalei! Ca să ne și golănim puțin, la recepție e o domnișoară tinerică, frumușică, cu sâni foarte mari. Sperăm că v-am trezit apetitul de lectură și v-am deschis cu această precizare (se numește guerilla marketing) ușa bibliotecii orașului de pe Dunăre.

 

UPDATE: ”sunt originale, copii saŭ opera unuĭ diletant, acele sutimĭ de table în diverse metale ce exploratoriĭ le-aŭ aflat și înpodobesc museul de la Deva?”.

Cuvântul ”sutimi” trebuie înțeles ca ”sute”. Răzvan Anghel ne-a indicat ca sursă MDA2 (2010), iar la rândul nostru am găsit o referință de epocă:

Graţie unei stăruinţe şi munci într’a-devĕr colosale, dl Mommsen ne dă pe lângă alte minunăţii şi Corpus Inscriptionam Latinarum ajuns până acum la al 15-lea volum, mare infolio cu câteva zecimi (s.n.) de mii de inscripţii, căzênd o bună parte dintre ele în domeniul istoriei lui Traian”. (”Tribuna”, Sibiu, nr. 246/5_17.11.1897, pg. 983)

Ca o referință bibliografică suplimentară la studiul lui Iacob Livescu, adăugăm și citarea în volum de către Victor Russu (”Dacia Porolosensĕ…”, București, 1890, pg. 205-6):