În lipsa unui inventar oficial, numerotarea propusă de Dan Romalo s-a impus printre ”tăblițologi”, fiind folosită de aceștia ca referință. Unii ar putea vedea în asta un început de metodă; noi credem că a fost vorba mai mult de necesitatea de a folosi un cadru de referință comun, evitându-se astfel o babilonie de nedescris.
Romalo afirmă că este vorba despre ”o numerotare care, cu mici excepții (pozițiile 110-113 și 131-133, vacantate prin pierderea reproducerilor fotografice, au fost populate cu piese identificate ulterior – n.n.), corespunde cu cea aflată pe spatele fotografiilor din 1946”1. De aici s-ar înțelege că principalul criteriu a constat în succesiunea fixării foto din epocă. Altminteri ar fi fost o complicație inutilă.
Tot Romalo ne indică că o persoană rămasă necunoscută, anterior momentului fotografierii, ”a însemnat cu cerneală pe unele dintre ele (plăci – n.n.) un număr de ordine”2. Singura instanță concretă prezentată de el este placa nr. 98 (colțul dreapta-sus). Observăm că notația corespunde cu numerotarea sa.
După cum ne-am putut convinge recent, astfel de numere de ordine mai apar pe spatele unor tăblițe. La o primă strigare, este vorba de plc. 45 și 129:
Ambele corespund cu numerotarea Romalo, ceea ce indică că cel puțin în unele cazuri, Romalo și-a ”potrivit” seria convenabil. El spune că acele însemnări cu tuș ar fi ”numere de ordine”. O supoziție rezonabilă, dar nu neapărat adevărată. Însă prin acest amestec neclar el induce o idee fără a o și demonstra.
În tabelul de mai jos avem distribuția plăcilor în cartea lui Romalo. Este util pentru a înțelege cum se face că el numără 130+ piese și prezintă doar puțin peste jumătate din total:
Flancurile (extremele) sunt șnur, centrul e ”dinte, pauză, lipsă, gaură”. Însă cititorul superficial rămâne cu impresia de continuitate: că a parcurs plăcile de la 1 la 130 și. Că aici avem o nouă ”potrivire” e greu de afirmat tranșant; nu dorim să facem procese de intenție, dar coincidența este prea mare.
Una peste alta, numerotarea lui Romalo pare o rearanjare în mai multe etape. Rămâne o referință ”istorică” și un numitor comun pentru diverși cercetători diletanți, dar este prea confuză și potențial deceptivă pentru a fi utilă și la altceva. E ca și cum eu, ca editor, vând o carte în care după pagina 50, nu urmează 51, ci 83, iar după ce întorci pagina 169, ajungi la 314. Și tot așa. Mi-ar da lumea cu ea în cap, pe bună dreptate.
Rezumat: ”Numerotarea Romalo” nu urmează criterii de design transparente și induce ideea că ar fi un inventar, multiplicând nejustificat intrările.
Note: 1Dan Romalo – ”Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Ed. Alcor, București, 2005, pg. 26 și 43; 2Ibidem, pg. 259.
