În ediția a II-a a cărții sale – ”Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?” – Dan Romalo oferă facsimilul unei scrisori primite de la Maria Golescu, aflată la acea dată în Anglia. N-am ști să explicăm de ce acest document bogat informativ, a cărui autenticitate este dincolo de orice îndoială, a fost ignorat de istorici și dacomani deopotrivă. Probabil scrisul olograf e mai greu de citit și domniile lor sunt învățați doar cu Microsoft Office-ul de corporație.
Prezentăm scrisoarea în transcrierea pe care autorul nu o oferă (crezând-o probabil, eronat, inutilă):
”Întâlniri cu Adrian Maniu
…., în Ministerul Cultelor și al educației mʼa convocat A. Maniu ca să-mi arate o placă de lut ars, un relief reprezentând pe Sf. Gheorghe călare găsită prin împrejurimile Comanei, cu propunerea de a miʼo pune la dispoziție pentru publicare, ce am și făcut în studiul intitulat «Icoane pe lut» apărut în Bulet. Muzeului Militar… Adrian era colecționar și de antichități, deci în legătură cu diferiți comercianți. Mi-a arătat întrʼo zi colecția lui de așa zise «statuete și plăci Dacice», de unii numite scitice, pe care el le considera – cu convingere aparentă, dar poate nu fără un dubiu interior? – autentice, bazat desigur pe afirmări ale unor savanți străini care stârniseră o polemică cu cei care le declarau falsuri. Un specialist ungur dăduse lui A. Sângeorgiu o monetă de aur brâncovenească rară în schimbul unui cap bărbos de bronz purtând pilos.
Interesul meu a fost trezit de Eliza Brătianu care poseda și dânsa un [f. 1] «cap de Dac» similar, alături de o placă de marmură înfățișând un fel de zeiță în costum clasic, ținând câte un șarpe în fiecare mână, fondul fiind ocupat de litere care păreau grecești, și pe care mi-o dăruise. Nici prof. Vasile Grecu nici Elian [? parțial ilizibil – n.n.] nu găsiseră vreun sens inscripției. Întrʼo revistă arheologică germană, un specialist din Magdeburg (nu-mi amintesc nici nume, nici date) publica o statuetă a Cybelei, așezată pe tron între lei cu pateră în mână, cu o inscripție pe care în articolul său autorul îl decretă a fi «nedescifratul scris Trac». Când Vasile Grecu a examinat placa mea, mi-a vorbit de fotografii ale unor obiecte asemănătoare primite – fiind la Chișinău – cu litere asemănătoare incizate profund. Peste câteva zile mi-a trimis acele fotografii care au dispărut la bombardarea casei noastre din București. Rotunjimea reliefelor nu arăta nici urmă de daltă, dovedind mai degrabă o tratare cu acizi, iar în costum se ghicea ceva suspect aparent chiar mie, unei profane.
Printrʼo curioasă coincidență, Ion Nestor, atunci directorul Muzeului Național de Antichități, mi-a cerut să public mulțimea de plăci de plumb patinate în verde, aflate într ʼun coș în pivnița muzeului, unele cu figuri de oameni și cetăți, altele numai cu acel scris enigmatic (pe unele însă se descifra «Sucidava») primite de Tocilescu de la o «doamnă din Bulgaria» [s.n.]. [f. 2] Nestor spunea că numai prin publicare se putea lămuri odată pentru totdeauna chestiunea falsurilor din Rusia meridională și din Balcani, care se infiltrau până la noi. [s.n.] Ca «arheolog serios» nu se putea «compromite» cu asemenea ocupație, dar că un amator ca mine putea face un adevărat serviciu cercetării prezentând materialul – de altfel, tot așa procedase în cazul icoanelor de teracotă mai mult fragmente, care se găseau atât la Muzeul de antichități cât și la cel de etnografie, fiind medievale și pentru dânsul lipsite de interes, figurând totuși în inventar. Le publicasem în Revista Fundațiilor Regale – recunoscând că devenisem o specialistă în materie!
Din cercetări, găsisem că în reviste arheologice rusești și germane, directorul de pe vremuri al Muzeului de Antichități din Odesa, Von Stern, angajase polemica socotind că identificase individul care executa și colporta obiecte similare: mici busturi și plăci, tăblițe de marmură sau bronz, un anacronic ghiveci de motive clasice și inscripții inspirate parțial de fragmente culese din ruinele de la Olbia și Chersonesul Tauric. În muzeul Odesei din timpul războiului, directorul temporar – atunci când mă aflam acolo trimisă de Crucea Roșie – mi-a scos dintrʼun sertar trei statuete care [f. 3] așteptau soluționarea definitivă a controversei.
Din cauza evenimentelor – fotografierea plăcilor datorată ție, Dan Romalo, totul a rămas baltă. Mʼam silit acum, să pun pe hîrtie ce-mi amintesc de toată chestiunea și cred eu însumi despre aceste plăci:
O foarte întinsă folosire a plumbului în magie e atestată din antichitate și până în zilele noastre. Figuri umane, simboluri, formule magice, inscripții, alfabete mecunoscute, gravate pe piatră sau metal își aveau un rol apotropaic sau răzbunau resentimente. Acele «defixionum tabellae» ale Romanilor purtătoare de blesteme, copiate și re-copiate chiar de creștini – uneori precedate de câte o cruce – erau folosite și împotriva celor care mutau pietre de hotar. Am avea aci originea și motivul depozitului primit de Tocilescu din Bulgaria [s.n.]: proveniența lor dintrʼun atelier tardiv – posibil clandestin care aproviziona pe cei care invocau fertilitatea ogoarelor sau inviolabilitatea hotarelor proprietății, așa cum se îngropau până mai deunăzi ouăle roșii, sau câte o monedă în mediile rurale pe la colțurile proprietății. E posibil ca și icoanele de teracotă, aduse din pelerinaje orientale, din «hagealâc», copiate poate chiar de cărămidari, binecuvântate de preoți să fi avut aceeași menire protectoare. [f. 4]
În orice caz e ușor de imaginat ce izvor de câștig reprezintă exploatarea acestei superstiții. Îmi amintesc că pe una din plăci era reprezentat în relief slab un bust bărbătesc cu plete pe umăr, ținând în brațe un miel; indicație până unde să fie admis păstoritul de dincolo de munți pe vremea transhumanței sau cerere de a dobândi doi miei de la o oaie? Vechi inscripții ciuntite, cu litere lipsă, neavând decât puterea scrisului ocult.
Pentru a-i da patina, ni se spune că marmora se pune întrʼo baie de urină sau în cenușe fumegândă; că Michelangelo în tinerețe îngropase un Cupidon în pământ acid pentru a-l trece drept antic; spălată întrʼo soluție de aramă, fier sau sulfat de zinc, se obține acelaș efect, iar spălătura cu sulfat de fier pătrunde atât de adânc în marmoră încât au putut fi înșelați chiar laboranți. Doi lucrători englezi, Billie și Charlie, fabricau în epoca victoriană mici obiecte de plumb în stil clasic, le îngropau, iar dându-le apoi la iveală le vindeau drept autentice turiștilor nebănuitori. Cum, sub numele de billies și charlies sunt pare-se de cumpărători avertizați, fapt este că muzee ca Victoria și Albert, Metropolitan, cumpără încă, cu știință unele fraude geniale, trecându-le drept «exemplare». –
– – – – – – –
În Fabulous Frauds, de Lawrence Jeppson 1971 se pomenește de un Schapsella Hochman [Schapschelle Hochmann – n.n.] «negustor român de grâne Ukrainiene din orașul Ortahakov [? parțial ilizibil – n.n.]» , care se prezentase la Israel Rouchomovsky, fabricantul faimoasei tiară a lui [f. 5] Saita Pharnes acceptată un timp de muzeul Luvrului drept scitică din Rusia meridională, pentru a-i da o comandă.
Mʼam gândit că te-ar interesa acest pasagiu din unele amintiri pe care mi le-am notat, numai pentru mine, în ce chemasem «Repertor», culegere începută și abandonată, dar la care am revenit acum când caut să mă scap de «hârtiuțe» –
Lui Dan în amintirea tentativei de a descurca limbajul plăcilor de plumb,
[s.s. indescifrabil]”1.
Notă: 1Dan Romalo – ”Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Ed. Alcor, București, 2005, pg. 295-300.
