Exponent de frunte al unei afecțiuni psihiatrice obscure (criptomania), I. Gheorghe era unul dintre ”experții” folosiți în unele instanțe pentru a produce ”descifrări”. Nici mai mult, nici mai puțin…
În 1974, Ion Gheorghe va publica ”Cultul Zburătorului”. Cartea a avut o naștere grea; poetul se dorea istoric și mitograf, iar Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu, nu era prea încântat cu riscul gratuit. A adăugat în titlu o notă de prevedere, ”Opiniile poetului asupra miturilor autohtone” și a cerut un referat de specialitate. Pocinogul a căzut pe Dinu V. Rosetti, introdus în problemă de criticul literar Liviu Călin.
Urmarea este povestită de Ion Gheorghe în cartea sa de memorii ”Deochiul Gorgonei”:
”Când am realizat că statuetele mele sunt scrise, apăruse Cultul Zburătorului. Rămăsesem dator D-lui Dinu V. Rosetti cu un cuvânt de recunoştinţă, cu un gest şi-am profitat de noua realitate care dădea acelor obiecte o dimensiune nouă şi-o valoare şi mai uluitoare şi l-am invitat pe susţinătorul meu să vadă pietrele. Prestigiosul domn a venit, a întors pe toate feţele exemplarele ce-i dădeam pe mână şi m-a invitat, la rându-i, să trecem pe acasă pe la dânsul că are să-mi dea ceva. Şedea la ultimul nivel al unei case vechi, pe lângă Catedra la Sf. Iosif şi mi-a arătat câteva tablete de bronz cu sigle asemănă toare celor de pe statuetele mele: în depozitul Institutului de Arheologie au fost identificate un număr de 50 de asemenea tăbliţe nedescifrate şi despre a cărora provenienţă se susţinea că, pe vremea săpăturilor pentru fundaţiile Castelului Peleş, fuseseră găsite aceste obiecte de aur, că regele de-atunci dăduse dispoziţie să fie copiate în bronz şi-apoi topite pentru valorificarea metalului preţios. Evident că un asemenea act nu putea să fie consemnat în anale; şi mai mult, pe seama duplicatelor de bronz savanţii vremii fie că din reticenţă şi de teama de-a nu se compromite au evitat să cerceteze şi să se pronunţe, fie că au acreditat ideea ticăloasă că acele obiecte sunt falsuri, teză susţinută până în zilele noastre. În tot cazul, mare parte din cheltuiala pentru ridicarea acelui palat de la Sinaia pe aurul acelor tablete topite s-a aşezat. Necercetate cum se cuvine şi-apoi date dispărute, după ce s-a procedat la un inventar, obiectele acelea atârnă pe talerul cântarului judecăţii de apoi a şcolii de arheologie şi istorie oficială în vecii vecilor; ceea ce n-au priceput capii ei au dat drept fals şi drept greşală, întru fals şi greşală fie-le numele!
Câteva dintre copiile în bronz ale tabletelor din depozitul Institutului de Arheologie au fost salvate de către Dinu V. Rosetti, care într-un serial în România Liberă începuse să descrie şi să traducă texte de-un interes uluitor. Îmi aduc aminte că într-o inscripţie de pe o statuetă din aceeaşi colecţie evazivă şi declarată ca falsă, cercetătorul sitului arheologic de la Cetăţeni descoperise cuvântul Diva ceea ce revoltase pe ceilalţi colegi într-ale istoriei, întrucât ar fi însemnat că dacii vorbeau latineşte înaintea ocupaţiei romane, lucru ce nu era permis. După vreo patru foiletoane, serialul a fost întrerupt le intervenţia conducerii Institutului, singurul depozitar al adevărului… Am ţinut şi eu pe palme patru tăbliţe de-acelea de bronz şi am plecat de la susţinătorul statuetelor de paste litice, cu vreo şase pagini imprimate cu inscripţiile şi desenele de pe acele obiecte în bronz. Am dedicat luni de zile citirii şi înţelegerii lor, le-am comparat cu semnele prevalate de pe pietrele mele şi, ceea ce m-a nedumerit mai întâi şi apoi m-a determinat să accept ca una din caracteristicile de căpătâi ale scrierilor acelea, a fost şi labilitatea anumitor sigle, la anume lumină. Mai clar: textele de regulă erau alcătuite din litere latine şi greceşti printre care se aflau intercalate sigle şi ideograme de soiul obiectelor mitice nominatorii. (…) De acest lucru şi-a dat seama acel cărturar prea uşor contestat, de către arheologii timpului, Dinu V. Rosetti, când înmânându-mi planşele, nişte perii de tipografie de pe acele şase tablete de bronz, mi-a spus parcă în vorbirea cu limbă de moarte: Poate dumneata ai mai mult noroc!
Cu această zestre câştigată între timp am cerut audienţă la Cornel Burtică, şeful Secţiei de Propagandă în momentul respectiv. Îmi aduc aminte că nu se elaboraseră tezele de partid asupra aniversarii a 2050 de ani de la fondarea statului unitar Dacia lui Burebista, ca una din componentele polemicii noastre cu iredentismul maghiar al lui Kadar”1.
În 1983, Ion Gheorghe publică în revista ”Flacăra” o compoziție în stil propriu a piesei dreptunghiulare de la Muzeul Mănăstirii Sinaia, însoțită de o planșă fotografică:
”Din seria așa-numitelor tablete de la Sinaia, una, a cărei copie fotografică a ajuns la noi mulțumită profesorului Nicolae Copoiu, face obiectul dezvăluirilor de față”1.
”Descifrarea” în sine e irelevantă, fiind o fandasie de prost gust, fără nicio legătură cu piesa metalică. Singura preluare a fost mențiunea pur tangențială a Silviei Păun.
Salt în viitor. Dumitru Manolache îi ia un interviu împricinuitului (întreprindere care s-a dovedit nu tocmai ușoară):
”Într-o discuție pe care am purtat-o pe 2 februarie 2006 cu poetul Ion Gheorghe, în apartamentul său din București, acesta ne-a mărturisit că, prin 1973, Dinu Rosetti i-a încredințat cinci texte, copiate pe hârtie, de pe niște plăci de plumb care se aflau la Institutul de Arheologie din București. Din informațiile pe care i le-a transmis Dinu Rosetti reiese faptul că în beciul institutului se aflau în acea perioadă 50 de asemenea piese. Tot acesta i-a destăinuit că a existat intenția conducerii institutului de a topi întregul corpus de artefacte, motiv pentru care el, Dinu Rosetti, ar fi încercat să salveze cinci bucăți, ale căror înscrisuri și imagini copiate pe hârtie prin metoda hașurării sau a ”baterii”, i-au fost înmânate poetului Ion Gheorghe”3.
Desfășurătorul general se reia în buclă, cu mici variații și completări, în cel puțin alte două cărți: ”Cogaioanele. Munții marilor pontifi” (2004) și ”Eponimatele eternității în Tăblițele de plumb” (2007). Ultima cuprinde și o înfierare a duo-ului Manolache-Pețan, un amestec de elucubrații, paranoia și acuzații nefondate:
”Intuind ce pun la cale acoliții prin plevușca de pe la Cercul Militar am publicat două pagini în «Flacăra lui Adrian Păunescu»4 din descriptul parțial ce am scos la un medalion din aceeași producție («de la Sinaia» – n.n.)”5.
Nu ne întrebați ce legătură au Dumitru Manolache și Aurora Pețan cu ”Cercul Militar”, că n-au nici una.
***
Deoarece cursivitatea și coerența n-au fost niciodată punctele forte ale răposatului Ion Gheorghe, vom încerca să rezumăm ansamblul susținerilor sale: ulterior apariției ”Cultului Zburătorului”, Dinu V. Rosetti îi prezintă câteva piese din ansamblul tăblițelor ”de la Sinaia”. Inspirat, Gheoghe le va numi ”Tabletele (dar și ”Tăblițele”! – n.n.) Rosetti”. Fizic a văzut 4 (patru) plăci și a primit 6 (șase) planșe calchiate (”șpalturi”, ”perii de tipografie”). Două dintre cele patru plăci văzute fizic de poet cu această ocazie sunt plăcile 001 și 002 din cartea lui Romalo: ”M-a emoționat constatarea că primele două «plăci» mă cunoșteau de la întâlnirea cu Dinu V. Rosetti”6.
Pentru a-și ilustra materialele, poetul n-a folosit imagistică originală, ci doar preluări. Și asta spune multe.
Note: 1Ion Gheorghe – ”Deochiul Gorgonei” (ediție on-line), pg. 279-282; 2Ion Gheorghe – ”Șaechie-Cheiașu, spus-a: pasa, sr! O ipoteză îndrăzneață”, în ”Flacăra”, nr. 1463/ 24.06.1983, pg. 17; 3Dumitru Manolache – ”Tezaurul Dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat?”, Ed. Dacica, București, 2006, pg. 74; 4Ion Gheorghe – ”Pudio Ghebeleisis, puternicul zeu al decenței puterii”, în ”Flacăra lui Adrian Păunescu” nr. 7(230)/17-23.02.2006, pg. ?. Articolul e datat 29.01.2006; 5,6Ion Gheorghe – ”Eponimatele eternității în Tăblițele de plumb”, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2007, pg. 8 (”Prefața” e datată 17.02.2007).
