”Să fie lumină! – bîlbîie scriitorul. Atunci cînd în jurul lui, în atelierul său totul se năruie, simte nevoia să șoptească: să fie lumină. Pentru a fi consecvent, cu toate că afară soarele strălucește și prin ferestrele atelierului său pătrunde o lumină puternică, scriitorul aprinde lumina”.
Citatul, de un absurd atent calculat, face parte dintr-o scriere simbolică ”Elefanții se plictisesc de circ”, ce urma să apară în numărul 20/1973 al revistei ”A hét”. A fost oprit de la publicare de ”direcția de specialitate din Consiliul Culturii și educației Socialiste înainte de intervenția D.G.P.T.”1.
L-am găsit potrivit pentru a-l introduce pe poetul Ion Gheorghe. Un om care atunci când jinduia după lumina spiritului, apasa comutatorul care aprinde becul suspendat de tavan.
Despre opera poetică a lui Ion Gheorghe ne este peste mână să ne pronunțăm. Pentru că nu ne pricepem. Și pentru că nu ne putem baza pe referințe corecte. Știm cum prestează criticii literari; când ”se cere”, au o tendință spre exagerare pozitivă care l-ar rușina chiar și pe Nicolae Ceaușescu.
Suntem pățiți – am făcut greșeala de a-i răspunde cinstit unui domn care ne-a dat un ”Jurnal” spre lectură: ”Din 400 și de pagini, sunt cinci rânduri de Doamne-ajută și nici acolo nu-i scriitura, cât povestea în sine (relatarea unei întâmplări reale)”. Contraatacul a fost fulgerător: ne-a înșirat numeroși critici care l-au ridicat în slăvi și ne-ar fi citit și recenziile lor dacă nu l-am fi oprit politicos. În fond, amândoi știam că toți aceia îi erau prieteni, cu care mânca și bea adesea împreună. Doar nu era să-i luăm în serios ”trenulețul”… literar.
În schimb, despre iluziile de grandoare pe teme istorice ale poetului Gheorghe și despre (dez)iluziile predictibile care au urmat, știm câte ceva.
A colecționat trovanți, prezenți din abundență pe dealul Istrița, cărora le-a creionat o origine antropică fantezistă (statuete arhaice, obținute prin turnarea unui amestec de paste litice, cenușă provenită din ritualuri de incinerație și produse vegetale). În jurul lor a creat o întreagă mitologie elucubrantă. A fost profund neconsolat când nici geologii, nici istoricii nu l-au luat în serios.
Ar fi putut face niște expertize petrografice care ar fi tranșat definitiv problema. Dar a preferat victimizarea. Patriot profund și autentic, a vrut să-și trimită colecția în Republica Populară Chineză. Definitiv. Au râs asiaticii de el. Apoi a repetat jocul, cu destinația Federația Rusă. Nici ei nu l-au băgat în seamă. Ar mai fi rămas Havana, Teheran și Pyongyang, dar acum a murit. Mai bine.
În povestea noastră, Ion Gheorghe a intrat prin preocuparea sa pentru ”scrierea dacică”. O găsise pe monede, ale căror înscrisuri și desene le ”descifrase” frisonat.
Alex. Ștefănescu: ”Într-un volum ulterior, Scripturile, 1983, poetul tratează la fel, ca pe nişte criptografii, inscripţiile şi desenele de pe nişte monede dacice tocite de vreme. […] Când părăseşte spaţiul poeziei şi încearcă să facă ştiinţă, Ion Gheorghe devine stângaci şi caraghios, ca albatrosul lui Baudelaire”2.
Ca o ironie a sorții, în problema Tăblițelor ”de la Sinaia” Ion Gheorghe era solicitat de ISISP pe post de ”descifrator”. Fără doar și poate, istoria are poezia ei, dar de-aici și până a trata istoria ca pe-o poezie e cale lungă. Însă Ion Gheorghe nu a ezitat s-o bătătorească…
Note: 1SANIC, Fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, vol. 16/1973, f. 37; 2Alex. Ştefănescu – ”La o noua lectura: Ion Gheorghe”, în ”România literară”, nr. 27/2002, pg. ?, aici.
