J. B.

Zilele trecute s-a vorbit foarte mult de Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra și reinventarea sa în aria protejată de la Corbu. Câțiva au zis contra, mulți au zis pro îmbăloșat, ”intelectualii” s-au activat și au răgit spre public. Pe semne că domnii și doamnele din categoria culți la cap se așteptau să existe cineva care să-și renege tinerețea, chiar și prin simpla asociere.

Despre omul Păunescu noi am mai scris, apelând la memorialistica nomenclaturii. Oferim acum, în facsimil, un interviu realizat de el, în primăvara lui 1971, în America, la Chicago, cu Mircea Eliade. Contextul acestui interviu este revelator pentru caracterul, sau mai exact lipsa de caracter, al trepădușului de Curte Nouă.

Din păcate interviul nu a făcut epocă, rămânând prea puțin cunoscut. Și spunem asta gândindu-ne ce foloase ar fi tras abila domnișoară Pănculescu din lectura sa:

Iar când spun România, văd în mintea mea ceea ce vedeam de pe muntele Omul, muntele meu favorit, pe care-l urcam în fiecare an”.

Dacă știa domnișoara Pănculescu cuvintele și vorbele astea, le punea pe coperta I a cărții ei de căpătâi (prima și singura, Doamne-ajută!).  Noi țineam informația asta mai dosită,  dar ne e teamă că dă ortuʼ popii și n-apucă să se laude pe Facebook că ”demonstrația” ei a fost confirmată de Eliade, chit că el afirmase în ʼ71 ce ea se apucase să studieze în anii ʼ80.

Hai, spor tanti. Eliade știa!

 

Interviu Păunescu cu Eliade (I), în ”Contemporanul”, nr. 11(1322)/10.03.1972, pg. 2

 

 Interviu Păunescu cu Eliade (II), în ”Contemporanul”, nr. 12(1323)/17.03.1972, pg. 2