Cum să-i prostești pe proști (II) – Revista ”Dracula”

Abstract. În noul nostru serial ”Cum să-i prostești pe proști” prezentăm fragmente dintr-o carte aflată în lucru. I-am structurat ”osatura”, dar nu i-am ales încă conținutul final, iar titlul ”Propaganda «magică» în contextul războiului psihologic și alotropic” este unul de lucru.

Ea a fost inspirată de un studiu RAND Corporation datând din anii 50: Jean M. Hungerford – ”The exploatation of superstitions for purpose of psychological warfare” (”Exploatarea superstițiilor în folosul războiului psihologic”) [RM (Research Memorandu) – 365].

View Fullscreen

Prin demersul nostru am adus acțiunea la timpul prezent și am încearcat să răspundem la o întrebare: ”În ce măsură avalanșa de produse ”Clasa Pseudo-” (pseudo-mistrere, pseudo-enigme, pseudo-conspirații) se constituie într-o vulnerabilitate în contextul războiului alotropic?” După cum se vede, noi am asimilat aceste producții unei ”Clase” – produse similare care prin proiectare, construcție și utilizare sunt destinate să îndeplinească un anumit gen de misiuni. Din prudență le-am numit ”vulnerabilități”; vom dezvolta subiectul pentru a arăta cum în unele cazuri ele sunt produsele unui efort agresional.

 Revista Dracula

Deși nu a fost nici pe departe o singularitate sau o excepție în publicistica românească, o folosim ca exemplificare deoarece cunoaștem mai bine situația de acolo.

Revista Dracula, susținută de un colectiv redacțional minimalist, alimenta publicul săptămână de săptămână cu un variat conținut de articole inventate. Subiectele, de o gogomănie fără seamăn, erau livrate la foc automat de imaginația debordantă (dacă nu chiar bolnăvicioasă) a celor din Redacție. Majoritatea se întâmplau într-o Românie devenită un fel de Zonă Crepusculară. Un prim aspect esențial: relatările erau prezentate ca adevărate, deși erau falsificări făcute cu bună știință. Nu erau prea elaborate (în multe cazuri apăreau localități care nici nu existau pe hartă!), însă exista o anumită atenție în a le da o tentă de credibilitate. Și lumea credea, cumpăra maculatura și umplea conturile unor indivizi lipsiți de scrupule.

Pentru a legitima publicația a fost pusă la cale o strategie simplă, necostisitoare, dar deosebit de eficentă: transferul de credibilitate.

Inițial, doi veterani ai domeniului, recunoscuți și respectați ca atare, Silviu N. Dragomir și Dan Corneliu Brăneanu, au fost cooptați să publice articole episodice (ing. Dragomir s-a retras pe parcurs!). Ponderea materialelor lor era minimă, însă numele celor doi chiar însemna ceva.

Apoi, la inițiativa lui Brăneanu (și după modelul Magazinului parapsihologic) s-a inserat o casetă permanentă cuprinzând un fantomatic Colegiu Onorific care grupa personalități de marcă ale parapsihologiei românești: Dr. în astronomie Harald Alexandrescu, Ing. Dan Corneliu Brăneanu, Prof. Tudor Coman, Ing. Silviu Dragomir, Dr. în Biologie Marioara Godeanu, Fizician Dr. Ioan Mămulaș, Prof. Univ. Dr. Alexandru Măruță, Dr. în Chimie Adrian Pătruț, Dr. în Astronomie Irina Predeanu.

Un gir nesperat. Nu știm câți dintre cei listați și-au dat acordul propriu-zis, însă majoritatea s-au bucurat de-a lungul timpului de ample interviuri și prezențe în Dracula. În cel mai bun caz au acceptat tacit, dar asta spune cam totul, fără drept de apel, despre multe.

Nu în ultimul rând, în Dracula se inserau reportaje de teren reale și interviuri cu nume sonore (în general semnate Gabriel Tudor, cel care spre final a și devenit redactor-șef al publicației). Din nou, ponderea lor era minoră.

Retrospectiv, ceea ce interesează la Revista Dracula se grupează în 3 categorii:

• • • acțiunea deliberată de înșelare a publicului în scop mercantil;
    • modul în care anumite personalități au pus umărul la această schemă de profit facil, în detrimentul propriilor preocupări, a propriului public și în final a propriei onorabilități;
    • lejeritatea cu care publicul a luat de bune asemenea scorneli grosiere.

Prin intermediul Revistei Dracula se vindeau o serie de produse ”de gen”, imposibil de găsit în altă parte: amulete și tinichele talismanice, broșuri dubioase de ”vrăji” cu sare și/sau lumânări, ș.a. Adresarea la un anumit public-țintă este evidentă, iar formula o vom găsi ulterior dusă la desăvârțire de site-urile conspiraționiste cu normă întreagă.

N.B. Pe câțiva din cei enumerați în Colegiul Onorific al Revistei Dracula îî cunoaștem sau i-am cunoscut (câțiva sunt morți deja). Nu ne face nici o plăcere că trebuie să-i amintim într-un astfel de context. Însă nu este vina noastră că departe de a se delimita de o acțiune de smintire, ei au pus umărul la realizarea ei.