Cum să-i prostești pe proști (III) – Berenghi cel psihotronic

Un exemplu elocvent privind pătrunderea ideilor delirante în spațiul public, la cel mai înalt nivel.

București, capitala României este un oraș cu peste 2.000.000 de locuitori și un buget anual de 1 miliard (1.000.000.000) de euro. Se afirmă adesea că funcția de primar al Bucureștiului este în fapt a doua ca importanță din ierarhia politică a țării. La alegerile locale din iunie 2016, Cătălin-Ioan Berenghi, personaj populist cu o biografie pestriță, candidat independent la Primăria Municipiului București, i-a adresat unuia dintre contracandidați, Marian-Cătălin Predoiu o întrebare stupefiantă.

Redăm scurtul pasaj, de altfel savuros:

C-IB: ”Dânsul, dacă va ajunge primar general, ce va face cu aparatura psihotronică care afectează sănătatea bucureștenilor zilnic. Vă mulțumesc, domnule Predoiu!”.

M-CP: ”În primul rând o să am grijă să nu ajungă în mâna dumneavoastră. Asta e cert. În al doilea rând, ca orice active ale primăriei, dacă utilizează primăria astfel de aparatură, eu nu am cunoștință să utilizeze, va trebui văzut pentru ce, în ce scopuri și după ce legi. La această întrebare, ca la orice altă întrebare care vizează activitatea primăriei, răspunsul este legea. Ce spune legea aia vom face!”.

Un răspuns voit diplomatic, dar cu o pronunțată ambiguitate. Probabil Predoiu a vrut să fie, șters și nesărat cum îl știm, simpatic – să facă o glumă. Câți telespectatori și internauți or fi rămas în urma acestui răspuns cu ideea că ceva, ceva psihotronice de-astea periculoase sunt prin București, e greu de știut. Cert este că Berenghi a strâns un onorabil scor de 4 procente.

Și uite așa, ușor-ușor, administrația de stat nu este percepută doar ca ineficientă, incompetentă și coruptă (de altfel niște certitudini), dar chiar și criminală.

Să lămurim și problema armelor psihotronice care timorează bucureștenii. Teza conspiratistă vehiculează ideea unor dispozitive electromagnetice amplasate strategic și setate pe anumite frecvențe pentru a afecta în masă psihicul cetățenilor, transformați într-o masă apatică și lipsită de voință.

Lăsând în afara discuției chestiuni logistice și tehnice nu ușor de depășit, marile probleme ale unor astfel de afirmații hazardate sunt imposibilitatea practică a ecranării și ascunderii/camuflării unor astfel de emisii.

Detaliat: Cei care ar desfășura astfel de sisteme în teren ar fi afectați la rândul lor, ei, familiile și apropiații lor. Singura variantă de protecție ar reprezenta-o niște cuști Farraday special concepute, prin excelență masive și imposibil de disimulat. Eventual ar rămâne la punct fix în astfel de cuști, un fel de încarcerare voluntară. Numai că detectarea emisiilor nu necesită aparatură sofisticată, iar astfel de prezențe ar fi rapid dibuite. Radioamatorii ar fi probabil campioni absoluți la devoalarea agresiunii. Unii dintre ei nu au tăcut nici vis-a-vis de comunicațiile interceptate în timpul evenimentelor din 89; să fi muțit pe parcurs?

Să ne amintim cazul ”Ciocănitorii rusești”, despre care s-a crezut la un moment dat că ar fi tocmai un astfel de dispozitiv, operabil la scară globală. Militarii NATO au știut că este vorba despre un radar dincolo de orizont integrat sistemului sovietic de alertă timpurie. Publicul însă a aflat ce era de fapt de la radioamatorii care au captat, analizat, triangulat semnalul ”Ciocănitorii” și chiar au încercat să-l bruieze prin forțe proprii. Așadar, dacă era ceva de știut, se știa deja și în cazul psihotronicelor bucureștene.

Noi am aflat prima dată despre această goangă dintr-o carte publicată la Editura Obiectiv – Craiova (specializată în goange). Se dădeau acolo și poze ale acestui tip de armament care afectează România. Era vorba de acele recipiente de conectică a fibrelor optice pe care le vedeți atârnate de stâlpii de iluminat public, în compania colacilor încă nedesfășurați de cablu. Poate că autorul era atât de habarnist încât nu știa lucruri elementare (dar și prea fudul ca să întrebe!). Dar, mult mai probabil, el își trata cu un dispreț teribil proprii cititori, pe care-i considera atât de tembeli încât sunt dispuși să creadă orice. Și – nici o surpriză! – mulți dintre ei chiar au crezut!

Cât despre noi, putem confirma că astfel  de (ipo)teze sunt de fapt simple aberații. Și o facem având în spate expertiza unor profesioniști în astfel de probleme, fie că este vorba de emisii de înaltă frecvență, război neconvențional sau chiar armament psihotronic. Nu există în oraș arme care să ”bată în cap” populația.

În schimb, anumite relee ale rețelelor de telefonie mobilă pot cauza probleme nedorite. Numai că nimeni sănătos la mansardă nu asimilează un sistem de telecomunicații și posibilele lui efecte secundare cu un sistem de armament îndreptat împotriva propriei populații. E vorba de reglementări defectuase, nu de intenții criminale.