Tăblițele ”de la Sinaia”

Iată cum descrie Dan Romalo primul contact cu plumburile:

Într-o zi, pe înserate, Marioara Golescu sosi la noi ca de obicei, doar că de astă dată aducea, ținând anevoie sub braț, o masivă placă de plumb învelită într-un ziar. A desfăcut ziarul și a așezat pe masa sufrageriei – de fapt, odaia mea de lucru și dormitor pentru mine și un fost coleg de liceu, student la medicină, refugiat la noi – la lumina scursă pe sub abajurul unei lămpi montate pe un frumos vas de ceramică, greaua placă de formă dreptunghiulară. Am privit-o cu interes. Curiozitatea mea era stîmită. Placa avea înscris pe una din fețe un text care se întrerupea pe alocuri, pentru a face loc unor stranii figuri, profund misterioase. La întrebările noastre Marioara Golescu ne-a relatat că descoperise, din întâmplare, mai multe astfel de plăci în subsolul Muzeului Național de Antichități; că nimeni nu se preocupa de ele – părerea istoricilor consacrați fiind că ele nu sunt decât falsuri modeme -, dar că, oricum, ea le consideră destul de interesante pentru a fi studiate atent și publicate. (…) În cele din urmă, Marioara Golescu a declarat că, indiferent care ar fi originea și valoarea istorică a plăcilor, ea dorea să obțină fotografii după ele, ca să le poată studia amănunțit și să le discute apoi în amănunt cu specialiștii – colegii ei de breaslă. Din entuziasm, și din juvenilă supraevaluare a propriilor puteri, m-am oferit să le fotografiez eu, cu gândul la aparatul năzdrăvan al mătușii.

Și așa, în cursul săptămânilor care au urmat, am tot fotografiat plăcile, ba pe zi – mai rar -, ba pe înserate, ba chiar și noaptea târziu, folosind un reflector improvizat; era o activitate pe care încercam să o împac, cât de cât, cu obligațiile față de cursurile și lucrările de la Politehnică. Activitate lăturalnică prin care «sindromul» meu de tip E.C.Î. (Eu, Claudiu Împărat1) căpăta putere din ce în ce mai mare, pe măsură ce vedeam noile plăci. De studiat mesajul plăcilor în profunzime, nici vorbă. Ca s-o pot face, îmi lipseau și timpul și priceperea -măcar asta eram conștient. Dar de fotografiat le-am fotografiat pe toate, cîte mi-au fost puse la îndemână, mai bine sau mai rău, pe măsura priceperii și a îndemânării melc. Când am terminat, Marioara Golescu a luat un rând de fotografii – câte or fi fost nu mai știu – dar, oricum, de ordinul sutelor. La maică-mea a rămas un rând de copii, iar la mine filmele și câteva copii de format Leica – pentru că măririle nu erau tocmai la îndemână, la bugetul nostru de atunci2.

***

Ca într-un roman de spionaj prost, Maria Golescu face pe curierul ilegal într-o perioadă istorică tulbure. Dar nu transportă microfilme și mesaje scrise în micropunct sau cu cerneală simpatică, ci sute de kilograme de artefacte pentru a fi fotografiate. Pare un efort gratuit și stupid – cunoscând-l pe Ion Nestor ar fi fost mai eficient (mai rapid și mai puțin riscant) să le fotografieze la fața locului, introducându-l pe Romalo în depoziul muzeului. O dată, de două ori, de câte ori era nevoie. Pare improbabil și acest improbabil a fost speculat de diverși, mergând până la a afirma că este o poveste inventată. Să mai adăugăm că Muzeul Național de Antichități deținea la acea vreme fototecă și capacități proprii de imortalizare fotografică.

Prietenul nostru, arh. Dan Ionescu de la Comisia Monumentelor Istorice, ne-a oferit niște sugestii:

– Și tu crezi că doamna le căra cu sacoșa de rafie, cu tramvaiul? Era dintr-o familie de viță nobilă și înstărită. Le muta  șoferul în și din portbagaj...”.

De ce-ar fi făcut-o? Aici vorbim din experiență proprie: fotografiile nu surprind nici pe departe caracteristicile plăcilor. Ne-am convins de asta la SANIC, unde există copiile metalice ale celor două piese de la Mănăstirea Sinaia, și îi dăm dreptate lui Leonardo Tonitza când zice că ”Trebuie să le vezi…”.

Poate fără să vrea Dan Romalo a plantat o idee greșită: că tot efortul transportului era destinat fotografierii. De fapt Maria Golescu dorea să le cerceteze în tihna propriului cămin (practică mai răspândită decât s-ar putea crede); înainte de a le returna treceau și pe la Romalo pentru a fifixate fotografic. Astfel, întreaga problemă devine o non-problemă și suspiciunile gratuite.

 

 

Note: 1Este vorba de romanul lui Robert Graves, ”Eu Claudius împărat…”. Cu o foarte mare probabilitate, se face trimitere la ediția Prometeu, 1942; 2Dan Romalo – Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, Ed. Alcor, București, 2005, pg. 20.