Tăblițele ”de la Sinaia”

Subiectul Tăblițelor ”de la Sinaia” își face debutul public în paginile ”Almanahului Turistic” (pg. 210-214) din anul 1973, prin articolul ”Sinaia” semnant de (pe atunci) tânărul absolvent de facultate , sinăianul Vladimir Manoliu-Furnică.

Pasionat de Bucegi, sculpturi megalitice și… paleo-extratereștrii, Manoliu-Furnică a fost un discipol al ing. V. Ionescu, ale cărui informații (din sursă unică) le-a colportat ulterior. Foarte important, deși un apropiat al bătrânului pe care-l numește cu afecțiune ”Tataia”, contactul cu acesta s-a rărit odată cu urmarea facultății și ulterior angajarea în București. După părerea noastră, de aici rezultă unele incongruențe dintre pozițiile celor doi. Nu este de neglijat nici o doză de subiectivism, omenește vorbind, de înțeles.

 În epocă, impactul a fost nesemnificativ la suprafață. Însă a atras atenția unor cercetători amatori, care nu au întârziat să contacteze sursa originală de inspirație, nemenționată în articol. Pentru că, departe de a fi original, Manoliu-Furnică doar așternuse în scris ideile lui Ionescu:

 

 

Sinaia

Vladimir Manoliu-Furnică

 

Sinaia – «Perlă a Carpaților». Castelul Peleș, mănăstire, izvoare termale, uzina de mecanică fină… Cam atât se cunoaște îndeobște. Este puțin. Foarte puțin.

În cele ce urmează aș vrea să aduc un omagiu orașului în care am crescut, să fac să dispară pe cât posibil uitarea ce s-a așternut peste trecutul lui atât de bogat în evenimente. Și nu numai al orașului, ci și a împrejurimilor sale deosebit de interesante.

Luând în considerare descoperirile arheologice, ajungem la concluzia că regiunea la care ne referim a fost vatra unora dintre primele așezări omenești de pe valea superioară a Prahovei. Evoluția îndelungată a acestui ținut aparține domeniului arheologiei; prea puținele descoperiri de până acum au scos la iveală câțiva idoli de piatră și vreo 20 de topoare de bronz cu manșon, piese care au situat Sinaia printre localitățile istorice străvechi din țara noastră (jumătatea mileniului III î.Hr.), fapt considerat ca atare de Vasile Pârvan în monumentala sa lucrare «Getica».

Urmează o perioadă de aproape 3000 de ani pentru care nu avem nici o informare scrisă, dar unele motive ne îndreptățesc să credem că regiunea a fost locuită sporadic, de păstori, sihaștri, schimnici și scutelnici, mai cu seamă că pe aici s-a dezvoltat un important drum comercial între Transilvania și Țara Românească.

Chiliarhii – sihaștri răspândiți pe la marginile pădurilor – la început se rugau în aer liber și probabil că locul lor preferat era poiana de lângă stânca Sfânta Ana. Ceea ce putem afirma cu siguranță este faptul că la sfârșitul secolului al XV-lea exista aici un schituleț săpat în stâncă – ale cărui urme se văd – și o chilie rudimentară din lemn, în care se afla un pustnic. În continuare, la Sfînta Ana s-a găsit permanent câte un sihastru, ultimul trăind până în anul 1877.

În secolul al XVI-lea, populația de bază a regiunii era formată din ciobani, sihaștri și tâlhari despre existența cărora avem dovezi sigure. În același secol ia ființă încă un mic schit cu hramul Sfântului Nicolae, la poalele muntelui Molomoț – Furnica; domnitorul Mihnea Voievod, printr-un hrisov datînd din anul 1581, îi face acestuia o danie de două vaduri de moară, apoi, în 1621, mai primește din partea domnitorului Ioan Alexandru, fiul lui Radu Mihnea alte danii pentru zeciuiala de la Ocnele Slănicului. Construcția se pare că a dispărut în jurul anului 1665, când bătrânii schimnici – cu ajutorul bănesc al lui Nicolae Grozea din Breaza, vătaf de tâlhari la drumul mare, iertat de Domn după o viață de prădăciuni, apoi călugărit – ridică pe același loc un al treilea lăcaș de închinăciune, o biserică din lemn căreia îi dă tot numele de Sfântul Nicolae. Aici se refugiază și găsește adăpost spătarul Mihail Cantacuzino în anul 1672, urmărit fiind de oamenii Domnului Grigore Ghica. Legenda spune că s-a jurat să ridice în acest loc o biserică, de va scăpa cu viață. Mai târziu călătorește, în anul 1681, pe la mănăstirile de pe muntele Athos. În 1690 pornește zidirea mănăstirii promise și la 15 august 1695 are loc inaugurarea «Schitului Sinaia», festivitate la care a participat și Domnul Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea era construită aidoma celei de pe muntele Sinai, de unde – conform teoriei acceptate – denumirea ei și a localității care îi urmează, evoluată de la primul cătun numit Izvorul, compus din 24 familii, format în 1782 sub domnitorul Mihail Șuțu.

În anul 1843 este ridicată o nouă mănăstire lângă cea veche de către Gheorghe Bibescu, unde acesta se și adăpostește, în 1848, în fuga sa spre Transilvania.

Între timp, numărul celor atrași de frumusețea acestor locuri crește, și cele două hanuri existente, unul înființat prin 1790 pe valea Iancului, celălalt în zona nordică a Sinăii, la Gura Pădurii de astăzi, având în jurul lui un cătun și chiliile mănăstirii, devin neîncăpătoare și atunci Eforia Spitalelor Civile din București ridică în 1872 o clădire numită Hotel Sinaia. Trei ani mai târziu, în poiana Văcăria sau Poiana Bivolilor, pe Apa Peleșului, pornesc lucrările de construire a castelului care va purta numele pârâului din preajmă, lucrări ce vor fi încheiate cu totul la 25 septembrie 1883.

După terminarea căii ferate București-Brașov, orașul se dezvoltă neîncetat, ajungând ceea ce cunoaștem a fi astăzi «perla» Prahovei.

Dacă acesta este, în linii mari, istoricul Sinăii și al împrejurimilor sale, să lăsăm acum de-o parte firul documentelor scrise al descoperirilor arheologice pomenite, și să trecem pe tărâmul ipotezelor, de unde întreaga istorie a Sinăii și a împrejurimilor ne va apărea sub o altă lumină.

Punctul de plecare al acestor ipoteze este analiza sistematică a elementelor comune tuturor legendelor care au circulat și mai circulă, privind trecutul îndepărtat al acestui ținut.

Munții Bucegi, foarte vechi, datorită climei favorabile, bogăției floristice și faunistice, a înălțimii și frumuseții lor, ar fi putut să atragă o populație de culegători, pescari și vânători chiar din epoca neoliticului târziu (2800-1900 î.Hr.) sau a epocii bronzului. O dată cu apariția păstoritului, încep să fie populate și crestele munților. S-ar putea ca măreția acestor culmi să fi îndemnat pe conducătorii autohtoni să organizeze aici locuri pentru exercitarea cultului religios. În felul acesta putem explica existența pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor a unor adevărate monumente ciclopice atribuite până acum numai forțelor de eroziune ale naturii.

La peste 2000 de metri altitudine, pe platoul Babelor, există un imens cap de om, cu un zâmbet enigmatic, cu orbitele goale privind spre vârful Omu; este vestitul Sfinx. Despre această figură impresionantă prin măreția și ciudățenia ei, există ipoteza că ar fi fost opera unei străvechi populații care a locuit pe teritoriul țării noastre – pelasgii. În continuare, se trage concluzia că masivul Bucegi, cu o mare cecelebritate, ar fi fost în istoria străveche muntele cel sfânt al triburilor de păstori pelasgi. Privind Sfinxul de aproape, observând blocurile de culori deosebite din care este format, căciula statuii care ne face să ne aducem aminte de căciula tipică a unui nobil dac (tarabostes), nu poți să nu fii de acord cu ipoteza operei unei civilizații necunoscute. Nu trebuie să trecem cu vederea nici cele trei forme ciudate ale așa-ziselor «Babe», care aduc mult prea mult cu niște altare de sacrificiu cioplite în masa naturală a stâncilor. De asemenea nu trebuie să neglijăm punctul de maximă altitudine, vârful Omu pe care se înalță o uriașă columnă. Acest bloc masiv are trei fețe. Pe una dintre ele se poate observa conturul în relief al lui Atlas care ține bolta cerească pe umeri; pe a doua față a blocului se găsește o reprezentare a celor trei coloane ale cerului; pe a treia față contururile sânt mult prea șterse ca să ne mai putem da seama ce au reprezentat. În apropierea acestei columne există o importantă dovadă a civilizației străvechi dispărute, o uriașă reprezentare umană, de o mărime formidabilă. Numele de Omu se trage de la această stâncă. În luna noiembrie, la apusul soarelui, putem observa umbra lăsată de această stâncă pe platou care nu este altceva decât imaginea unui corp omenesc. Primul care a emis aceste ipoteze a fost Nicolae Densușianu în monumentala sa lucrare «Dacia preistorică». Interesantă este paralela făcută cu celelalte civilizații antice. Dacă completăm aceste ipoteze cu știrea că un savant celebru sud-american a venit la noi în țară pentru a vedea și studia Sfinxul și mai ales stâncile de pe vârful Omu, cercetând în special urmele unei scrieri necunoscute existente pe columnă, ne dăm seama că aceste ipoteze ale prezenței civilizației pelasge pe teritoriul țării noastre capătă tot mai mult teren de afirmare.

Coborând de pe crestele munților Bucegi, încercăm să facem o legătură între sculpturile ciclopice ale artei pelasge și descoperirile din zona orașului Sinaia, în urma acestor noi date vom încerca să emitem o ipoteză asupra originii toponomice a denumirii «Sinaia».

În anul 1866, în luna august, mănăstirea Sinaia a primit vizita principelui Karl Anton von Hohenzolern und Siegmariengen, venit ca domnitor în România. Carol I, căci despre el este vorba, încântat fiind de frumusețea locurilor, a hotărât să se construiască aici o reședință regală de vară, cu care prilej a pornit și acțiunea de captare a pâraielor Peleș și Sfânta Ana. Oamenii de pe acest șantier au găsit în dreptul unui izbuc, în poiana Văcăria, un tezaur alcătuit din plăci de aur acoperite cu inscripții ciudate, cu figuri umane și de animale. Curioase sunt semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum și amestecul de litere grecești și latine de pe celelalte plăci. În același tezaur s-au mai găsit monede de aur și de bronz cu reprezentări ale zeițelor Maia și Sarmis, în valoare totală de 100 000 de franci aur. Din păcate nu se mai păstrează decât copii în plumb (una la muzeul mănăstirii Sinaia), deoarece tot tezaurul a fost topit și transformat în bani folosiți la ridicarea de mai târziu a Pelișorului.

Un tezaur asemănător a fost descoperit în Poiana Florilor, dar și din acesta nu avem decât copii, aflate în colecția Dr. Severeanu; tot în Poiana Florilor s-au găsit acele statuete și cele 20 topoare de bronz de care am pomenit la începutul articolului. Într-una din carierele de calcar de lângă stâncă Sfânta Ana a mai fost descoperită, în urmă cu câțiva ani, întâmplător, o răzuitoare de silex care în nici un caz nu putea proveni din rocile locale, deci a trebuit să fie adusă din altă parte. Pornind din poiana Văcăria, urcînd aproximativ în linie dreaptă, vom observa o succesiune de doline despre care știm că se formează în regiunile carstice deasupra peșterilor sau a drumului subteran al apelor. Această succesiune de doline ne conduce până sub curba de nivel a stâncii Sfânta Ana. Putem presupune, fără a face din această ipoteză o certitudine, că în peștera de la Sfânta Ana astăzi surpată, au existat numeroase obiecte de cult și de ofrandă pe care apa le-ar fi cărat în decursul vremii pe drumul subteran până la izbucul din poiana Văcăria.

În sfîrșit, în zona orașului Sinaia circulă o seamă de legende care pomenesc de oamenii ce au locuit din cele mai vechi timpuri pe valea superioară a Prahovei: «Legenda fraților Jepi», «Legenda muntelui Caraiman», «Legenda muntelui Omu» și multe altele care trebuie să fi avut la bază un sâmbure de adevăr istoric. În cîteva dintre aceste legende se pomenește despre templul zeiței Maia, ce s-ar fi aflat în peștera de la Sfânta Ana.

Atât legendele cât și descoperirile acestor ciudate tezaure, ne aduc în prim plan interesanta figură a zeiței Maia, în mitologia greacă cea mai frumoasă dintre cele 7 pleiade, fiica lui Atlas și a soției acestuia Pleione. Maia a fost a doua soție a lui Zeus, din această căsătorie s-a născut fiul lor Hermes care prin derivație fonetică ne va putea da Sarmis – deci unul din numele existente pe monedele tezaurului de la Sinaia.

Mai este cu putință să emitem o ipoteză, folosind metoda derivației fonetice, privind originea numelui Sinaia.

Etapa I – Zeița MAIA

Etapa II – Sfânta MAIA (sub influența creștinismului prin sincretism religios).

Etapa III – Sânta MAIA )terminologie Sîn MAIA (populară

Etapa IV – SÂN MAIA (prin derivație fonetică) – SÂNMAIA – SINMAIA – SINNAIA – SINAIA

Repet, acestea nu sunt decât niște ipoteze. Nu trebuie luate ca atare sau combătute categoric; este necesară o intensă muncă de cercetare dialectică a tuturor elementelor, înainte de a le accepta sau combate.

Mi se pare mult mai firesc, dacă există urme ale cultului Maia în această regiune – mai ales dacă acceptăm ipoteza existenței civilizației pelasge pe crestele Bucegilor – ca numele orașului să se tragă de la această zeiță și să nu fi fost doar întărit de numele muntelui Sinai de unde a fost luat modelul mănăstirii. Mai cu seamă că, în afară de toponimicul Sinăii, și alte nume ne conduc la aceeași concluzie. Există de pildă, în masivul Bucegi, o vale numită Mălăiești. Prin derivație fonetică, acest nume poate să se fi format astfel:

MAIA – MALAIA – MĂLĂIEȘTI

Partizanii teoriei care susțin că numele orașului vine de la muntele Sinai, invocă și numele muntelui Horeb din aceeași zonă care la noi s-ar numi Horoaba. Asemănarea este, într-adevăr ciudată, dar… nu trebuie să scăpăm din vedere un fenomen destul de curios. Dacă într-adevăr ar fi fost așa cum se susține, înseamnă că aceste două nume (Sinai și Horeb) din masculine ar fi ajuns – nu se știe din ce cauză, în această regiune – feminine (Sinaia și Horoaba). Ori aceasta ar fi fost posibilă numai în măsura în care ar fi întărit niște nume toponimice deja împământenite.

Închei rândurile de față, reamintind că nu doresc decât să invit, pe cei în măsură s-o facă la o mai atentă și mai aprofundată cunoaștere a vechiului și frumosului oraș de pe Valea Prahovei”1.

 

Notă: 1Vladimir Manoliu-Furnică – ”Sinaia”, în ”Almanah turistic” 1973, pg. 211-214.