În anul 1890, Melchisedec Ștefănescu, episcop al Romanului, publica un ”Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă”1. Reluând lista întocmită într-o lucrare mai veche de a sa (”Oratoriu”, 1869), se enumerau 18 piese.
Ulterior, s-a produs o adevărată inflație de astfel de icoane, numărul lor crescând amețitor de la an la an. Cunoaștem cauzele, dar discutarea lor nu-și are locul aici.
S-a mai produs un fenomen: exagerarea sălbatică și ducerea în ridicol ca dezvoltare inevitabilă. Un exemplu, cât o mie: 2004, Siliștea-Gumești (satul Moromeților). La Mr. Sf. Pantelimon s-a raportat ca ”minune” lăcrimarea la unison a zeci de icoane, unele simple xeroxuri plastifiate. Calea de la sublim la derizoriu este scurtă și des bătătorită de unii!
Pe aceeași cărare au mers și descoperitorii de sfincși românești, din România.
În 1979, almanahul turistic ”Komm Mit” (Sibiu, apărea în limba germană), publica pastila ”Sphinxe”:
”Din Carpați se cunosc până în momentul de față cinci sfincși: în munții Bucegi, în munții Ciucaș (Pasul Bratocea), Sfinxul Banatului lângă Băile Herculane, cel din Stănilești, nu departe de masivul Cozia, precum și cel de la Stâncile Solomon, pe vechiul drum din Poiana Brașov”2.
Formularea, voit sintetică, nu este semnată. Sfinxul de la Stănilești nu există (Stănilești este o comună în jud. Vaslui) și pare a face trimitere la Sfinxul de la Stânișoara (descoperit și popularizat de Dr. Petre Măldărescu). Vom reveni asupra acestui sfinx deoarece a creat în timp o spirală de confuzii stupide.
În ”Spectacolele Terrei” (1989), Silviu Neguț enumeră deja o întreagă ”familie” a sfincșilor:
”Ulterior au fost descoperite, în munţii noştri, şi alte stânci care, datorită aspectului lor, au primit numele de sfincşi: Sfinxul Bratocei din masivul Ciucaş, Sfinxul de la Pietrele lui Solomon din masivul Postăvaru, Sfinxul de la Stănuleţi [sic!] din masivul Cozia, Sfinxul Pietrele din masivul Retezat, Sfinxul de la Topleţ de pe valea Cernei, Sfinxul din Cheile Nerei, Sfinxul Stânişoarei, Sfinxul din Oaş şi alţii”3.
Și de atunci se tot înmulțesc. S-a ajuns la zeci, poate sute. Și toți din România…
În articolul ”Cunoașteți sfincșii din Carpați”, Silviu N. Dragomir evită să pună ”punctul pe i”:
”Credem, de asemenea, că o serie de alți sfincşi din Carpati au fost botezaţi astfel destul de curând (10-50 de ani). Amimim astfel: «Sfinxul Oaşului», «Sfinxul Vulturesei», «Sfinxul de la Chiuiești», «Sfinxul din Bătrâna» ş.a.”4.
N-ar trebui Dl. Dragomir să creadă, ci să fie sigur; și nu doar ”alți sfincşi”, ci pur și simplu toți. Denumirea generică de ”sfinx” dată unor profile litice antropomorfe este eronată, recentă și de origine cultă.
Note: 1A se vedea Melchisedec Episcopul Romanului – ”Istoria icoanelor” (Ediție îngrijită de Silviu N. Dragomir, Ed. Blassco, București, 2017); 2*** – ”Sphinxe”, în ”Komm Mit”, Sibiu, 1979, pg. 95. Traducerea din lb. germană a fost făcută de o prietenă a C.I.D.; 3Silviu Neguț – ”Spectacolele Terrei”, Ed. Sport-Turism, București, 1989, pg. 181; 4Silviu N. Dragomir – ”Cunoașteți sfincșii din Carpați?”, în ”Capra Vecinului” (supliment ”Cotidianul”), 6-7.07.1996, pg. 6.