Chipuri de piatră – Originea denumirii de ”Sfinx” (II)

Sfinxul din Bucegi. Sfinxul Românesc. Cine n-a auzit de el? Și totuși…

Tradițional (și invariabil) stâncile  izolate ”mai speciale” de pe acest masiv se numeau ”Babă”, cu pluralul ”Babe”. Le găsim sub această denumire pe cele consacrate ca atare (Colecția Silviu N. Dragomir):

Viitorul Sfinx surprins frontal, probabil în premieră (ilustrație poștală din anul ?):

Aceeași ilustrație, circulată (reproducere fotografică alb-negru aflată în Colecția Silviu N. Dragomir):

Moșul/ Sfinxul-Leu¹ (Colecția Silviu N. Dragomir):

Ba chiar și pietrele de pe Vf. Omul purtau această denumire generică (”Calendarul săptămânal TCR pe anul 1936”, pg. XIV):

Până la o anumită dată, nici vorbă de vreun Sfinx.

”Megalitologii” români de profesie (sau doar din vocație, egal amatori) trec cu lejeritate peste faptul că dintre primii ”bucegiști” care au ajuns la Babele, niciunul nu a remarcat (egal văzut) celebrul Sfinx. Există un motiv serios al acestei rețineri: știm din ”Calendarul săptămânal TCR” că majoritatea erau conduși fie de oameni ai locului (jumătate călăuze, jumătate șerpași ad-hoc), fie de ciobani. Care se presupune că ar fi trebuit să știe legendele grandioase rezervate stâncii cu pricina de literatura mioritic-protocronistă. Și totuși, habar n-aveau nici de Sfinx, nici de legendele lui…

Și ajungem în anul 1932, luna februarie. În perioada 10-29, se desfășoară A 4-a Expoziție itinerantă organizată de Subsecretariatul Presei. Una dintre fotografii, realizată de Petre Juster poartă numele de ”Sfinx în Bucegi”².

O vom regăsi în paginile albumului realizat de colaboratorul său, Alexandru Bădăuță – ”Priveliști românești”³, apărut în același an. Doar denumirea diferă; în pagină poartă denumirea de ”Sfinxul Românesc”, iar la Tabla de materii, ”Sfinxul”, clișeu de P. Juster:

Colaborarea dintre cei doi poate fi lesnicios urmărită în colecția revistei ”Buletinul Alpin”. Deocamdată, nu insistăm pe eroarea cronologiei perpetuată de Wikipedia și în zeci de surse oficiale. Garantăm în schimb că trimiterea la ”Buletinul Alpin” 1935 este greșită și punctum.

Redăm și un fragment olograf însemnat de D.C. Brăneanu în fișele sale de lucru: ”Alex. Beldie în ’93 mi-a spus că în ’37 când s-a construit cabana Babele, Sfinxul se numea așa”.

Însă, cumva, am sărit un an, și aici deja ne aruncăm pe tărâmul speculațiilor.

Am arătat în episodul precedent pe ce cale denumirea de ”sfinx” s-a extins pe plan internațional la ansambluri litice de tip simulacra. Tindem să credem că situația în România a fost puțin diferită.

În martie 1931, presa a început să rostogolească un fotomontaj realizat de Clarence Sinclair Bull, ”Greta Garbo as The Sphinx”. Stea de prim rang a filmului mut de la Hollywood, Greta Garbo reușise cu ”Anna Christie” (1930) să facă trecerea cu succes la coloana sonoră. ”Garbo talks!” făcuse înconjurul lumii, odată cu succesul de casă al filmului.

Că Sfinxul românesc și-a derivat sau nu numele sub influența celebrității Gretei Garbo, e greu de afirmat cu siguranță. Dar, până acum, e cea mai promițătoare (plauzibilă) pistă…

Note: ¹Denumirea de ”Sfinx-Leu”, vehiculată prin publicistica unora și preluată necritic de alții, este pleonastică și aberantă. Prin definiție, sfinxul este o figură mitologică compusă, cu trup de leu; ²Informația este redată din Arhiva documentară Dan C. Brăneanu. Deoarece până la mijlocul anului viitor secția de profil de la BAR este închisă pentru inventar, nu am putut verifica acuratețea ei; ³Alexandru Bădăuță – ”Priveliști românești”, Atelierele de Foto-roto-gravură ”Adevărul” S.A., București, 1932, pg. 38.