În economia cărții sale, Dumitru Manolache îl discută1 pe dr. Vasile Boroneanț (1930-2014) între Cristofi Cerchez (1872-1955), arhitect remarcabil, dar și dacoman exaltat, și Adrian Bucurescu (1950-), un minor profesor de periferie, nu tocmai zdravăn la mansardă. Nu credem să fi meritat bătrânul arheolog o asemenea companie.
Ne-am bucurat de prietenia lui V. Boroneanț, rezultată din preocupările comune pentru vestigiile rupestre din Munții Buzăului. Era un excelent profesionist, dar și un mare naiv (probabil o caracteristică secundară a oricărui român decent). În 1953, cu ocazia Festivalul Tineretului și Studenților Socialiști ținut la București, împreună cu un grup de studenți a vrut să transmită în exterior un mesaj anticomunist (anumite surse indică destinația ONU). Boroneanț recrutează pe post de curier un francez, agent NKVD. Retrospectiv, cei zece ani de pușcărie nu i-au oferit lui Boroneanț lecția care trebuia. Spre bătrânețe îl regăsim implicat într-un studiu pluridisciplinar la cetățile dacice din Munții Orăștiei. Anturajul grupa o companie pestriță: militari reșapați în dacologi, turnători la Securitate, braconieri arheologici luați în colimator de SRI, traficanți de obiecte de patrimoniu și agenți străini de prin pustele răsăritene. Avea Boroneanț habar de situație? Bineînțeles că nu; chinurile îndurate prin temnițele comuniste nu l-au făcut mai atent la oamenii din jur.
Pasiunea sa pentru civilizația dacică, dusă câteodată cam departe, l-a profilat ca partizan al tăblițelor de plumb, despre care știa concret foarte puține lucruri. O spunem deoarece frecventa mai multe societăți dacologice și întreținea strânse legături cu particulari interesați de scrierea dacică. Până în 2004 nu l-a auzit nimeni vorbind public despre așa ceva. Ceea ce ne face să credem că a preluat din mers frânturi de informație și le-a amestecat cu câteva vagi amintiri reactivate sau că pur și simplu a vrut să-și popularizeze propiile descoperiri (omenește scuzabil!):
”Cunosc că Radu Vulpe și Dinu Rosetti au încercat să găsească legătura dintre tăblițele în discuție și arheologia veche, dar nu au găsit. Descoperirea oaselor scrise de la Chitila (s.n.) demonstrează legătura dintre ele, care se poate compara și cu unele semne de pe pereții încăperilor rupestre dacice de la Cetățeni, Răcătău și chiar de pe ceramica pictată din Munții Orăștiei”2.
O prezentare a descoperirilor de la Chitila găsim în articolul ”Câteva oseminte de cal ornamentate descoperite la Chitila-Fermă”3(2003); ce legătură existe între ele și tăblițe, bunul Dumnezeu știe.
Oricare ar fi situația, cunoscându-l pe jurnalistul Manolache am fi crezut că l-a stors pe bătrân de toată informația relevantă. Doar că…
”Niascharian – Să Renaștem”. Documentar. Leonardo Tonița. 2014. Vocea de fundal:
”De la Deva la București, la institutul de arheologie unde sunt păstrate și astăzi, domnul Mihail Ștefănescu, oficialitate a anilor 1950, aducea aceste plăcuțe de plumb, pe care nu uita să le ia înapoi mai târziu. Acesta este unul din motivele pentru care numărul plăcuțelor din tezaurul de la Sinaia a variat permanent”4.
Iată cum justifică L.M. Tonița informațiile din documentar:
”Apariția sau fluctuația numărului plăcuțelor la Institutul de Arheologie «Vasile Pârvan» din București în jurul anilor 1950-1955 este descrisă de regretatul arheolog Vasile Boroneanț (s.n.) ca fiind responsabilitatea unui enigmatic domn (tovarăș ca să păstrăm nota timpului) numit M. Ștefănescu care aducea periodic de la Deva la București într-o mapă de piele maronie câteva plăcuțe pe care le lua înapoi după o perioadă de timp. Nu se știe câte plăcuțe erau aduse și câte erau returnate (nu se ținea o evidență obligatorie la vremea respectivă), nu se știe dacă acest domn era un simplu curier sau vreun specialist/istoric, cert este că, după hainele purtate și trecerea avută la nivelul conducerii institutului, domnul Ștefănescu era indiscutabil oficialitate a acelor ani. De unde aducea tăblițele, cui le returna pe cele luate înapoi, rămâne de aflat sau, dacă ținem cont de numărul anilor trecuți, doar o altă întrebare fără răspuns”5.
Sunt afirmații surprinzătoare și dubioase, puse în seama unui om decedat. N-ar fi nici prima și nici ultima situație de acest fel. Solicitat să facă proba veridicității, Leonardo Tonița a oferit un răspuns neonorant: ”Toate la timpul lor”. Cum ar veni, aiurelile vor fi probate la… sfântul-așteaptă!
Note: 1Dumitru Manolache – ”Tezaurul Dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat?”, Ed. Dacica, București, 2006, pg. 168-169; 2D. Manolache – ”Cercetători, mafioți și servicii secrete, pe urmele Tăblițelor dacice de la Sinaia (I)”, în ”Gardianul”, 1.06.2005, pg. ?. Ulterior și în volum, op.cit., pg. 169; 3Vasile Boroneanț – ”Câteva oseminte de cal ornamentate descoperite la Chitila-Fermă”, în ”Materiale de Istorie și Muzeografie”, nr. XVII/2003, Muzeul Municipiului București, București, 2003, pg. 11-25; 4”Niascharian – Să Renaștem”, documentar realizat de Leonardo Mihail Tonița, 2014, aici; 5Leonardo Tonitza – ”Misterul tăbliţelor scrise de la Sinaia”, în evz.ro, 8.12.2016_11.08.2021, aici.
Sursa foto: arheologi.ro
