Antica modelare a pietrei prin înmuiere (I)

Din perioadele istorice vechi există numeroase ruine ridicate cu blocuri masive de piatră cu volume mari și fețe/ muchii complicate. Lor li se adaugă așa-numitele sculpturi megalitice in-situ, a căror realitate istorică rămâne a fi confirmată. Sau nu!

Tehnica propriu-zisă de fasonare a unor astfel de pietre nu este pe deplin cunoscută și dă naștere la speculații. Una din variantele propuse este cunoașterea unor substanțe vegetale care ar înmuia piatra, dând posibilitatea de a fi modelată, ba chiar turnată în forme. Ce-i drept, soluția este elegantă și chiar este susținută de relatări anecdotice. Iată una dintre ele, consemnată de exploratorul englez  Percy Harrison Fawcett (1867-1925):

”Fiindcă veni vorba de păsări, în tot cuprinsul Montañei peruviene și boliviene întâlneşti o pasăre aidoma unui pescăruş, care îşi face cuibul în nişte găuri rotunde orânduite în malurile stâncoase ale râului. Aceste găuri pot fi văzute foarte bine, dar de obicei nu sunt accesibile şi, ceea ce e mai curios, ele se găsesc tocmai acolo unde sunt și păsările. Mi-am exprimat odată mirarea că păsările sunt aşa de norocoase, încât găsesc în locuri prielnice găuri pentru cuib scobite parcă de un perforator.

– Îşi fac singure găurile.

Vorbele acestea fură rostite de un om care petrecuse un sfert de veac prin păduri.

– Am văzut de multe ori cum le fac. Am pândit şi am văzut păsările venind la faleză, ducând în cioc frunze de un anumit soi, apoi agăţându-se în stâncă precum ciocănitoarea de copac şi frecând frunzele cu o mişcare circulară pe suprafaţa pietroasă. Pe urmă zburau şi se reîntorceau cu alte frunze, reluând de la cap operaţia de frecare. După ce repetau treaba aceasta de trei-patru ori, aruncau frunzele şi începeau să lovească locul cu ciocurile lor ascuţite; aici începea partea cu adevărat minunată; nu după mult timp deschideau o gaură rotundă în piatră. Plecau apoi din nou şi începeau iar să frece cu frunzele de mai multe ori, înainte de a urma ciocănitul. Lucrul dura mai multe zile, dar până la urmă îşi croiau o gaură destul de adâncă pentru cuibul lor. M-am căţărat, am privit de aproape şi crede-mă, un om nu ar putea perfora o gaură cu mai multă precizie.

– Vrei să spui că ciocul păsării poate să pătrundă în piatra tare?

– Ciocul ciocănitorii pătrunde în lemn solid, nu e aşa?… Nu, nu cred că pasărea poate să găurească stânca tare. Cred, ca toţi cei ce le-au observat, că aceste păsări cunosc o frunză cu un suc care înmoaie stânca până ce ajunge ca argila udă.

Întâi am luat povestirea ca pe o născocire, dar în urmă, după ce am auzit prin toată ţara şi alte relatări similare, am luat-o drept o legendă populară. După câtva timp, un englez, a cărui seriozitate nu o pun la îndoială, mi-a povestit o întâmplare care poate arunca un pic de lumină asupra întregii chestiuni.

– Nepotul meu se afla în ţinutul Chuncho, pe râul Pyrene, în Peru; într-o zi calul său începu să şchiopăteze, iar el îl lăsă la chacra din vecinătate, la vreo 8 km distanţă de chacra sa proprie şi se duse pe jos acasă. A doua zi plecă să-şi ia calul şi apucă de-a dreptul printr-o limbă de pădure pe unde nu trecuse niciodată. Purta pantaloni de călărie, cizme şi pinteni mari, nu mici de tip englezesc, ci pinteni mexicani lungi de 10 cm, cu rotițe mai mari ca o piesă de jumătate de coroană; aceşti pinteni erau aproape noi. Când ajunse la chacra, un drum anevoios, prin tufişuri dese, îl prinse mirarea când văzu că frumoşii lui pinteni se tociseră de parcă fuseseră mâncaţi, căci nu mai erau decât nişte vârfuleţe negre de 3 mm! Nu izbutea să înţeleagă ce se întâmplase; atunci proprietarul chacrei îl întrebă dacă nu cumva umblase prin plan­tele acelea înalte de 30 cm cu frunze tari, roșietice. Nepotul meu îşi aminti pe dată că trecuse printr-o pajişte întinsă, aco­perită cu plante de soiul acela.

– Asta e, spuse chacarero. Ele ţi-au mâncat pintenii! Au o substanţă pe care incaşii o întrebuinţau ca să modeleze pie­tre. Sucul lor poate muia stânca până ce ajunge ca o cocă. Trebuie să-mi arăţi unde ai găsit plantele.

Când s-au dus să caute locul, nu l-au mai putut găsi. Nu e uşor să-ţi regăseşti urma prin junglă, unde nu există o potecă”¹.

Notă: ¹Brian Fawcett – ”Călătorie neîntreruptă”, Ed. Științifică, București, 1963, pg. 96-98.