Vasile Ionescu s-a născut în județul Botoșani, regiunea Moldova.
Moldoveanu Iordache, reluat aidoma și de Dumitru Manolache, menționează: ”domiciliat în Sinaia din anul 1921, și pe care o vizitase încă din 1912”1. Este o informație falsă – îndatoririle de servici nu i-ar fi permis -, dar preluată și rostogolită fără nicio verificare.
Decedează în 1980 la Sinaia, fiind înmormântat în cimitirul Șețu, din localitate. Amenajările funerare, mai ales cele pregătite din timpul vieții, ilustrează cel mai bine felul în care o persoană vrea să fie cunoscută de posteritate. Crucea de ciment are (ironic) două tăblițe ”biografice”: una pentru soție, Elisa Ionescu, alta pentru el:
”Ing. Silvic Vasile Al. Ionescu specialist complex antropic profund cunoscător al vechimii culturii pămintului românesc îndrăgit de Sinaia – Curt Ghireni – Mitoc 1 dec.1898 – 23 ianuarie 1980”.
Preocupările sale în ceea ce privește sculpturile megalitice datează dinainte de locarea în Sinaia:
”Prima fotografie a Sfinxului pe care o cunoaştem a fost făcuta de ing. Vasile Ionescu prin anul 1932 pe placă de sticlă, fotografie istorică. Se poate constata pe margine în imediata apropiere a stâncii a unei căsuţe între timp de mult dispărută. Soţia sa, pictoriţa Eliza Ionescu realizează în acelaşi an (1932) un tablou în ulei al Sfinxului de la Topleţ”2.
Ele nu au avut ca determinant profilul ocupațional, deși asta lasă se se înțeleagă ing. Ionescu, prin chiar cuvintele lui:
”…am venit la Sinaia ca inginer silvic și, în această calitate (s.n.) am cutreierat de sute de ori munții din această regiune. M-au impresionat uriașele monumente megalitice, încărcate de legende, care nu sunt altceva decât opera unei străvechi culturi și civilizații daco-getice”3.
De altfel, majoritatea monumentelor megalitice din Bucegi se regăsesc în golul alpin, lipsit de păduri, că de-aia e ”gol”. Pasiunea sa pentru megaliții carpatici îl plasează în compania peruanului Daniel Ruzo, pe care-l însoțește în periplul său bucegist din vara anului 1868.
Ing. Vasile Ionescu nu era doar un dacist convins, ci un militant care-și urma pasiunea cu religiozitate. În ”Caietele Principelui”, Eugen Barbu îl menționează ca animator al unui cenaclu în care se citeau cu solemnitate capitole din ”Dacia Preistorică”:
”N. (probabil Radu Victor Nițu – n.n.) îmi povestește că la cenaclul lor de la Sinaia (format din pensionari, avocați cu studii la Sorbona, profesoare de provincie), în momentul când l-a pomenit pe Nicolae Densușianu, citând o legendă, Ionescu Dumnezeu, inginer de 80 de ani, barbă lungă, albă, figură de viking, s-a ridicat în picioare și a ascultat astfel lectura cu citate din Dacia Preistorică”4.
Datele despre afilierile sale politice sunt puține și nesigure. Importantă pentru subiectul nostru este poziția sa față de regalitate:
”Prin anii ’70, spre exemplu, când deja era pensionar, inginerul arăta celor care îl vizitau o tăietură dintr-un ziar din anii ’30, care atrăgea atenția asupra unui fapt divers pentru acel timp, dar cu o mare semnificație: regina-mamă trebuia să treacă prin Câmpeni și de aceea se făceau pregătiri de primire. Țăranii din localitate au refuzat să o onoreze pe regină pentru că ei nu recunoșteau decât regalitatea dacică a lui Deceneu și a lui Burebista!”5.
Probabil este vorba de vizita suitei regale la Abrud, via Câmpeni, cu ocazia inaugurării în 1929 a Spitalului Moților ”Principesa-mamă Elena” (azi, Spitalul orășenesc ”Alexandru Borza”). Ipostaza este relatată de Manolache, care nu-și precizează sursa, dar înțelege limpede pericolul, grăbindu-se să completeze:
”Ionescu a fost un regalist convins”6.
În ceea ce ne privește, nu se pune problema ca Ionescu să fi fost regalist; ce ne interesează este dacă a avut o poziție neutră. Episodul Câmpeni elimină această variantă.
Un scurt rezumat: vorbim despre un om care cunoștea mult peste medie locurile, oamenii și folclorul zonei, dar care prin pasiunea și preferințele sale era grefat de o importantă doză de subiectivism. Unde l-a dus partizanatul, vom arăta în continuare.
Note: 1Dumitru Manolache – ”Tezaurul Dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat?”, Ed. Dacica, București, 2006, pg. 26, vezi și 93; 2Dan Corneliu Brăneanu – ”Explorări în enigmatic”, vol. I, Ed. C.I.D., București, 2016, pg. 52; 4Eugen Barbu – ”Caietele Principelui”, Ed. Eminescu, București, vol. III, 1973, pg 216; 5D. Manolache – Op. cit., pg. 94; 6Ibidem, pg. 94.
