Ionescu: ”Legenda spunea că era aici o bătrînă, fosta zeiță Maia, care avea minerii ei pe care îi trimetea în toate părțile muntoase să adune aur”1.
Tot el indică și sursa de inspirație:
”Aceste legende, după cîte îmi amintesc, se găsesc publicate la Brașov în editura Chiurcu, într-o carte veche din 1883. Se bănuiește că sînt publicate de regina Elisabeta, fosta soție a regelui Carol, culese de aici și transmise în scris”2.
Înființată în 1880 Nicolae I. Ciurcu, Casa de editură Ciurcu era ”cea mai bine aprovizionată librărie transilvăneană cu noutăţi literare de la Bucureşti”3. Lucrarea la care se face trimitere e ”Poveștile Peleșului”, mai exact capitolul ”Cetatea Babei”:
”Dar aceea care torcea acolo sus, stăpâna cetății, era o vrăjitoare foarte rea. Piticii din munte îi aduceau tot aurul din fundul pământului, […] Aurul se turna acolo făăpr măsură”4.
Numele, generic, e străveziu și explicat ca atare: uscată și zgârcită. Cum a ajuns Baba Coaja cea rea, ”zeița Maia, patroana întregii regiuni”5?
Prin transformarea beletristicii în folclor și altoirea pe opera lui N. Densușianu. Operație trasformatoare marca Ionescu, popularizată sub pana lui Vladimir Manoliu-Furnică în articolul ”Sinaia”6.
Desigur, etimologia Maia – Sinaia este pură fantezie. Se știe originea numelui, cine l-a ales și de ce, din chiar actul de fondare al mănăstirii:
”Am zidit din temelie şi am înălţat un schiţişor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaeĭ ceĭ marĭ…” (Mihai Cantacuzino, mare spătar, 1695, over).
Schimbarea genului (din masculin în feminin), care pare să-l mire pe Manoliu-Furnică, se regăsește întocmai mai sus – Mt. Sinai/Mt. Sinaei și nu reprezintă nicidecum un argument serios.
În aceeași situație se găsesc și așa-zisele ”monede de aur și de bronz cu reprezentări ale zeițelor Maia și Sarmis, în valoare totală de 100 000 de franci aur”7, asupra cărora vom reveni.
Același Ionescu:
”Aici, la Sfînta Ana, întîmplător am descoperit și eu unul din așa zisele monumente megalitice, acela pe care l-ați fotografiat Dv. care simboliza patroana acestui lăcaș de închinăciune Sfînta Ana, care provine prin creștinism de la zeița Maia care a rămas patroana întregii regiuni (s.n.)”8.
Realitatea:
”Sfânta Ana este un vechi loc de rugăciune al pustnicilor din secolul al XV-lea, cari se adunau aci odată pe săptămână, pentru a se ruga lui D-zeu. Bătrânii din Sinaia spun, că numele acestui loc vine de la Sf. Ana din m-tele Athos, cu care seamănă mult ca situație și posiție. Decedatul arhimandrit Nifon, scrie în cartea sa despre Sf. Ana, că s’a convins însuși de această isbitoare asemănare”9;
”Regiunea acésta a munteluĭ (în relație cu portul Dafni și Măn. Sf. Pavel/ Xiropotamu – n.n.) sʼa numit chiar din timpul fondăreĭ Chinoviilor în Muntele Athos «Sfânta Ana», și în tóte timpurile sʼaŭ adăpostit acĭ mulţime de călugărĭ, chiliațĭ, pustnicĭ din tóte naţionalităţile Ortodoxe (…).
Ast-fel, mʼam putut convinge însu-mĭ, despre apropiata asemănare dintre posiţiunea localităţeĭ numite «Sfânta Ana» din «Muntele Athos», şi «Sfânta Ana» din Bucegĭ (Sinaia). Cu deosebire atâta numaĭ, că în locul pădureĭ seculare care se găsesce aicĭ, în valea Sfinta Ana, (Sinaia) acolo, la Muntele Athos, este marea cu luciul eĭ imens; în colo asemănarea este aceiaşĭ în totul; înălțimea, stâncile, posiţiunea sunt aceleaşĭ.
Cu chipul acesta, decĭ am putut căpăta credinţa deplină în tradiţiunea veche păstrată de bĕtrîniĭ loculuĭ, maĭ ales printre ceĭ din Sinaia, cum că: numirea de «Sfânta Ana» sʼa dat localităţeĭ de aicea, din causa asemănăreĭ ce există între acéstă regiune muntósă, și aceea a «Sfinteĭ Aneĭ» din «Muntele Athos», ambele avênd tot-de-odată acelașĭ scop: adăpostul sihaştrilor rătăcitorĭ, şi centru retragereĭ lor, pentru a face din când în când rugăciunea împreună.
Acésta explică în de-ajuns numirea «Sf. Ana» dată localitățeĭ aceştia, de către sihaştri pustietăţeĭ de odinióră din valta Prahoveĭ, carĭ mulţĭ dintre eĭ se pripăși în partea loculuĭ după ce trăise maĭ întâiŭ câţi-va anĭ prin Muntele Athos, cunoscătorĭ prin urmare, aĭ localitățeĭ ”Sfânta Ana” de acolo”10.
Ce vedem în dezvoltarea de mai sus este cum tradiția locală, autentică, este substituită cu fantezii potrivite, derivate din păgânism, megalitism și doctrina lui Densișianu (interpretată liberal și contorsionată pe măsură). Nu este un caz deloc izolat.
Spre cinstea sa, Vladimir Manoliu-Furnică își plasează articolul ”Sinaia”, sub spectrul dubitativului: ”Repet, acestea nu sunt decât niște ipoteze”11. Ce uită din păcate să amintească este că nici măcar nu erau ”ipotezele” lui, ci ale inginerului Ionescu.
Note: 1,2,5,8Mărturia V.A.I.; 4Carmen Sylva – ”Poveștile Peleșului”, Ed. Argo, Timișoara, 1990, pg. 138-9; 6Vladimir Manoliu-Furnică – ”Sinaia”, în ”Almanah turistic” 1973; 7,11Ibidem, pg. 213, respectiv 214; 9Michai Gold – ”În munții Sinaei, Rucărului și Branului”, I.A.G Carol Göbl, București, 1910, pg. 88; 10Nifon arhim. – ”Sfânta Ana (Sinaia) după date, tradiție și legendă”, Ed. Tip. ”Unirea”, Sinaia, 1899, pg. 18-19.
UPDATE: ”Sinaia nu e un nume barbar lăsat nouă, el nu spune nimic despre această frumoasă natură încunjurătoare, și nicĭ numele «moșuluĭ» nu trăiește într’însa. Sinaia e Sinaĭ, muntele arabic unde Moisi a primit tablele legiĭ (…). Între Sinaĭ și Sinaia nu e nicĭo deosebire; chiar munteluĭ sfint din Biblie i se zicea de aĭ noștri «Sinaia». După obiceiul de atuncĭ oameniĭ vorbiaŭ de muntele Sinaiĭ, și de aicĭ, prin confusie cu substantivele feminine, se căpăta forma feminină Sinaia, precum, prin altă confusie cu nume feminine, din mănăstirea luĭ Marcu saŭ Mărcață, și, în graiŭ vechiŭ: a Mărcuțăĭ, din a luĭ Cernica Știrbeĭ, decĭ a Cernicăĭ, s’au făcut denumirile actuale Mărcuta și Cernica.
Între localitățile noastre maĭ este una care reproduce un depărtat nume străin, din acelașĭ Răsărit; e Galata, mănăstirea Galata de lîngă Iașĭ, pe care a numit-o astfel un ctitor domnesc care-șĭ avea multe și însemnate rosturĭ la Constantinopol. Pentru ca în mijlocul pustietățiĭ de stîncĭ și codri să se ridice o nouă mănăstire a Sinaiĭ, trebuiau două lucruri: o legătură de recunoștință între ziditor și acest loc, și o cucernică legătură de închinare deosebită între el și «Sinaia» Arabieĭ”. (N. Iorga – ”Trecutul unei reședințe regale”, Ed. Tipo ”Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, pg. 5-6.)
