J. B.

În ”Prefața” Cărții a II-a (”Materiale de construcție și modul lor de întrebuințare”) din ”Despre arhitectura” lui Vitruviu găsim anecdota întâlnirii dintre Dinocrate și Alexandru cel Mare.

Arhitectul avansează o propunere megalomanică: transformarea muntele Athos într-un mega-megalit citadin. I se opune logica progmatică a tânărului rege, șlefuită de unul Aristotel, așa îl striga lumea pe stradă.

Anecdota, celebră peste veacuri, maschează adevăratul motiv al refuzului: Alexandru cel Mare era un sărac. Că dacă avea cașcavalul lui Iosif Constantin Drăgan, acum pe Athos exista plăcuță cu ”Alexandrus Rex fecit”:

 

 

1Pe vremea domniei lui Alexandru, arhitectul Dinocrate, încrezător în descoperirile și priceperea sa, plecă din Macedonia după armate, stăpânit de dorința de a obține favorurile regale.

El luă cu sine din patrie, de la rude și prieteni, scrisori către fruntașii și către curtenii îmbrăcați în purpură, spre a se putea mai ușor apropia de ei. Fiind primit cu bunăvoință de aceștia, ceru să fie înfățișat cât mai degrabă lui Alexandru.

Toți i-au promis ajutorul, dar au întârziat să-și îndeplinească făgăduiala, așteptând un moment prielnic. Crezându-se înșelat, Dinocrate își ceru ajutor sieși. Era de statură foarte înaltă, cu fața plăcută, frumos ca înfățișare și nespus de impunător. Încrezător în aceste daruri ale naturii, își lăsă veșmintele la gazdă, își unse trupul cu untdelemn, își încununa fruntea cu frunze de plop, își aruncă pe umărul stâng o blană de leu și, cu o măciucă în mâna dreaptă, păși către scaunul de unde regele împărțea dreptatea.

2Mulțimea întorcându-se să se uite la el ca la un lucru nemaivăzut, fu zărit și de Alexandru. Cuprins de admirație, acesta porunci să i se facă loc ca să se apropie și îl întrebă cine este.

El răspunse: «Sunt Dinocrate, arhitect macedonean și îți aduc descoperiri și proiecte vrednice de strălucirea ta. Căci am plănuit să sculptez muntele Atos în chip de statuie bărbătească, punându-i în mâna stângă zidurile unei cetăți uriașe, iar în cea dreaptă o cupă care să primească apa tuturor râurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare (s.n.)».

Fermecat de planul lucrării, Alexandru îl întrebă îndată dacă din punct de vedere al alimentației se găsesc împrejur ogoare care să asigure aprovizionarea cetății cu hrană. Când arhitectul recunoscu că acest lucru nu era cu putință decât prin transporturi pe mare, regele îi spuse: «Dinocrate, prețuiesc minunata concepție a planului tău, care mă încântă, dar observ că, dacă cineva ar instala o colonie în acest loc, judecata i-ar rămâne de ocară. Precum un copil nou născut nu se poate hrăni, nici nu poate înainta în viață fără laptele doicii, tot așa un oraș fără ogoare și fără roadele acestora, care să se adune între zidurile lui, nu poate crește; nici nu poate avea o populație numeroasă fără belșug de hrană, căci nicicum nu-și poate asigura locuitorii, fără resurse. Socot deci că, dacă planul tău poate fi aprobat, locul ales trebuie în schimb dezaprobat. Și vreau ca tu să rămâi lângă mine, căci am să mă folosesc de serviciile tale».

3Din această clipă, Dinocrate nu s-a mai depărtat de rege și l-a urmat în Egipt.

Acolo, Alexandru, descoperind un port ocrotit de natură, o piață excelentă, având ca grânar întregul Egipt și marile foloase ale uriașului fluviu Nil, îi porunci să ridice orașul care, după numele său, a fost numit Alexandria.

Astfel Dinocrate, favorizat de frumusețea și de înfățișarea trupului, a ajuns la mare faimă1.

(va urma)

 

 

Notă: 1Vitruviu – ”Despre arhitectură”, Ed. Academiei RSR, 1964, Cartea a II-a, ”Prefața” 1-3.