Florin Gheorghiţă – Portretul “farfuristului” la bătrâneţe (III)

Peroraţiile Domnului Gheorghiţă Florin, din Iaşi

N.n. Reproducem integral misiva d-lui Gheorghiţă (chiar şi greşelile gramaticale îi aparţin). E bine aşa!

Florin Gheorghiţă e un mărturisititor, care, aparent scuzându-se, se autoacuză. Exceptând amănuntele (picante, ce-i drept!) din acestă (lungă) scrisoare, Domnia-sa a făcut-o şi mai demult, cu impicaţii mult mai grave. Cititorii ne vor ierta parcimonia; ne rezervăm dreptul să folosim informaţia preferenţială din documentele deţinute într-un eventual proces cu acest individ şi cu gaşca sa de (neo)securişti! Lectură plăcută!

Scrisoarea este adresată: ”Editurii «TRIUMF», Str. Radu Vodă nr. 22, București”

”Iaşi – 29.05.2014

Domnule Director,

Răsfoind recenta carte «România enigmatică şi insolită» editată de Dvs., am remarcat că numele meu a fost menţionat încă din prima pagină a textului (pg. 17), dar cu o prezentare incorectă şi chiar insultătoare.

Autorii şi verificatorul de teren ai cărţii nefiind informaţi cu privire la succesiunea cercetărilor făcute asupra «obiectului de la Aiud» – fără a cita cărţile (şi articolele) pe care le-am publicat în ţară şi străinătate, astfel cum procedează fiecare autor serios -, au enunţat aprecieri subiective cu totul eronate. Cum poate fi considerată o analiză de laborator ca fiind «neconcludetă», când aceasta a fost făcută (în urma unei solicitări personale) la cel mai performant laborator din ţară – cel al Institutului de cercetări metalurgice, de la Măgurele? Dar chiar mai mult, aceasta a fost confirmată ulterior de un laborator specializat din Elveţia! La cel bun o asemenea dezinformare lansată public de persoane neinformate în «istoria» cazului respectiv cât şi în domeniul respectiv?

În cele peste douăzeci de cărţi cu tente scientizate pe care le-am publicat (în majoritate la Edituri care ţin deosebit la calitatea conţinutului textelor cât şi la eliminarea insultelor publice), nu m-am coborât niciodată la un asemenea stil mărginaş – care cel mai adesea ascunde incompetenţe; de aceea, în scrierile privind acest caz, nu l-am blamat nicicum pe prof. univ. arheologul Vlassa, pe care l-am apreciat ca specialist în domeniul său, dar care a preferat «să încuie» obiectul respectiv pe tot timpul vieţii sale. Autorii cărţii de mai sus, fără să cunoască însă «faptele din teren» cât şi prezentarea aportului pozitiv al profesorului N. Vlassa pe acre am inclus-o repetat (anexez copii ale paginilor dintr-o altă carte personală mai recentă – «Strălucitorii galactici», Ed. Coresi, 2009), şi-au permis afirmaţii cu totul deplasate. (Anexez în acest sens şi copia scrisorii care i-am trimis-o Directoarei Muzeului din Cluj în urmă cu peste cinci ani, cu solicitarea menţinerii discreţiei civilizate.) [pg. 1]

Dacă autorii cărţii ar fi procedat corect, puteau să mă întrebe direct amănunte esenţiale, astfel cum au procedat într-o problemă mult mai simplă şi nu să imagineze apecieri subiective, rău-intenţionate.

Dar includerea mea în categoria de «amatorism» – personal fiind totuşi cel care am reuşit să obţin analiza metalografică cea mai competentă şi care am fost prima persoană care am prezentat acest caz în ţară şi în străinătate (dar după câţiva ani, pentru a nu-i face rău profesorului cât şi unor specialişti), într-o formă lipsită de senzaţional şi cu elemente scientizate ce nu au fost combătute de nici un specialist -, o consider insultătoare.

Întrucât Editura Dvs. a permis totuşi includerea în text a insultei şi a unor afirmaţii eronate lipsite de fond veridic (spre deosebire de Editurile care sunt foarte atente la eliminarea lor), această scrisoare constituie o «sesizare preprocedurală», prealabilă intentării acţiunii juridice contra Editurii «TRIUMF». De asemenea, îmi rezerv dreptul de a prezenta şi în presă lipsa de verificare a textului, asociată cu lipsa de documentare reală a autorilor – acoperită prin aprecieri eronate şi insultă publică ce afectează moral.

Cu stimă,
Florin Gheorghiţă
(s.s. indescifrabil)” [pg. 2]

N.n. Urmează o scrisoare anexată adresată celei primite de noi. Probabil, dl. Gheorghiţă o consideră o probă importantă în apărarea sa. O redăm şi noi. Scrisoarea este adresată: ”MUZEUL DE ISTORIE, D-nei Director Viorica CRIŞAN, str. C. Daicoviciu nr. 2, CLUJ-NAPOCA. Adresant: Ing. Gheorghiţă Florin, str. sf. Atanasie nr. 22 , 70115 – IAŞI”:

”Stimată Doamnă Director Crişan,

În seara zilei de 02.01.09, la postul TV «b1» a fost prezentată – de cuplul C. Pompei şi Gh. Cohal (de la revistaLumea Misterelor) – o piesă arheologică deosebită, care se află la Muzeul pe care îl conduceţi.

Deşi din motive subiective numele meu nu a fost menţionat, personal am fost implicat ceva mai mult în «povestea» ei; de aceea, poate e util să aflaţi câteva amănunte.

Prin anii ’70 locuiam la Cluj; într-o zi, dl. Prof. N. Vlassa – cu care făcusem o anumită prietenie – m-a chemat la Muzeu, ca să-mi arate «ceva».

Scoţând din birou piesa metalică de la Aiud, mi-a povestit modul în care a fost găsită în dealul de nisip împreună cu cele două rămăşiţe de mastodont, precum şi faptul că acestea au fost aduse şi curăţate de nisipul pietrificat la Muzeul din Cluj. Mi-a mai spus că a încercat prin laboratorul de la Inst. Politehnic să obţină o analiză metalografică a piesei respective, dar nu a fost deloc mulţumit de încercarea făcută acolo. De asemenea, a fost nesatisfăcut de răspunsurile date de doi profesori de la Institut, în privinţa «rolului funcţional» al piesei – la care, cele două goluri evidenţiau ovalizări produse de axe metalice. Întrucât cineva care lucrase în domeniul aviaţiei i-a sugerat că piesa putea fi talpa de aterizare a unui mic aparat de zbor – fapt posibil de recunoscut prin urmele de lovituri dure existente pe suprafeţele respective -, dl. Profesor dorea să obţină o analiză metalografică mai exactă. În acest sens, dorea să ştie dacă l-aş putea ajuta.

Spunându-i că voi încerca la Bucureşti – fapt pentru care îmi erau necesare fragmente din piesă -, a adus un ciocan şi, împreună, am făcut mici aşchieri necesare. (Şi acum mai am câteva «firimituri»).

Printr-o cunoştinţă din Capitală, trimiţând în două rânduri astfel de mici fragmente, am obţinut analiza lor la un înalt nivel de specialitate – la Centrul de Cercetări de la Măgurele – de lângă Bucureşti. (Copii ale buletinelor de analize le-am dat mai recent şi d-lui C. Pompei – menţionat mai sus).

Când i-am adus cele două buletine (primul era mai puţin exact, întrucât fragmentele trimise au fost prea puţine), dl. Vlassa a rămas pe gânduri la aflarea veştii că aliajul era atât de complex având chiar şi aluminiu şi că de fapt, un asemenea aliaj nu s-a produs nicăieri în lume în vreun scop tehnic, cel mult doar pentru vreo tipografie. Dar [pg. 3] apoi mi-a spus: «Dacă analiza e adevărată şi, venind de la Centrul de la Măgurele este adevărată, atunci piesa aceasta care evident este foarte veche ar dovedi că arheologia pe care o predau la Universitate ar trebui să o dau la gunoi… Or, eu ca profesor nu pot face aşa ceva… Singurul lucru pe care îl pot face este să o încui şi să nu o mai vadă nimeni».

După ce am măsurat-o împreună şi i-am făcut o schiţă, a încuiat-o într-un corp al biroului, spunându-mi că acolo va rămâne definitiv.

Cunoscând ulterior un alt arheolog din ţară, i-am relatat parţial cazul, fără a-i da însă amănunte; el s-a oferit să obţină o analiză la un laborator foarte dotat al Min. Culturii. Nu mi-a transmis un buletin, dar mi-a scris un rezultat uimitor: aliajul din care era uzinată piesa era atât de vechi, încât atomii diferitelor metale s-ar fi separat din moleculele amestecului!

Un număr de ani nu am mai spus nimănui cazul respectiv. Apoi am plecat din Cluj. Între timp, s-a discutat şi la ONU importanţa problemei OZN, unde s-a emis şi o Rezoluţie cu recomandarea cercetării ştiinţifice a straniului domeniu, în statele membre interesate.

Astfel, scriind o carte privind seriozitatea noii problematici, am considerat că era cazul să evidenţiez şi această descoperire de pe teritoriul ţării noastre, ca meritând să fie cunoscută la nivel internaţional. Descrierea succintă a faptelor respective am introdus-o în cartea Enigme în Galaxie – editată în anul 1983. Pentru a nu-i afecta cumva poziţia d-lui Prof. Vlasa, nu i-am menţionat însă numele. De asemenea, la unele cifre din buletinul de analiză metalografică am introdus câteva valori medii, pentru a nu fi sancţionat cineva din laboratorul Centrului de la Măgurele.

Mai târziu, aşa cum am făcut şi pentru alte câteva evenimente deosebite din acest domeniu, am căutat să fac cunoscut cazul şi peste hotare. Astfel, articolul pe care l-am scris a fost publicat mai întâi în revista elveţiană Ancient Sky. Drept urmare, am fost căutat de un investigator italian şi apoi de altul din Israel. În baza colaborării oferite, italianul a expus faptul la un simpozion internaţional ţinut la San Marino. Mai apoi, articolul a fost preluat ca cel mai important caz – în primele pagini ale cărţii germane Fremde aus dem All (Goldmann Verlag, Munchen, 1995). Ulterior, autorul Luc Burgin a preluat cazul şi l-a prezentat în cartea Geheimakte Archaologie (Bettendorf-Herbig Verlag, Munchen, 1998-2002).

După decesul profesorului Vlassa, se pare că piesa de la Aiud a ajuns în depozitul Muzeului.

În urmă cu câtiva ani, am aflat că o persoană (cu nume maghiar) din Tg. Mureş a căutat-o şi, împreună cu un ziarist german au fotografiat-o – probabil în curtea Muzeului (vezi anexa). Accesul atât de uşor la piesa respectivă mi-a dat senzaţia că astfel va dispăre, căci elveţianul Erich von Daniken – autor al unor cărţi de susşinere a paleoastronauticii – a înfiinţat la sud-est de capitala Berna, muzeul «Mystery Park» – la Interlaken; acolo prezintă numeroase mostre care ar justifica vizitarea Pământului de extratereştri încă din vechime. De aceea, îmi permit să vă sugerez să-i asiguraţi o pază deosebită, căci va veni vremea când Muzeul de Istorie din Cluj va prezenta această piesă – unicat în lume prin vechimea ei – ca fiind provenită dintr-un trecut cu adevărat uimitor al omenirii, sau al planetei noastre. Totodată, v-aş sugera să obţineţi o [pg. 4] radiografiere cu raze gamma a piesei (la fostul CUG, sau la Politehnică, ar trebui să existe un astfel de aparat), căci având piesa în mână, am rămas cu impresia că miezul ei este mai greu şi ar fi dintr-un alt metal, sau alt aliaj.

Pentru informarea dvs, anexez copii ale textelor menţionate mai sus.

Şi întrucât colaborând cu biologul Al Sift în acei ani, tot de la Cluj mi se trage şi intrarea în profundul domeniu al cunoaşterilor spirituale (cu decenii în urmă lansând în public şi fenomenele de la Pădurea Baciu şi Hoia), tot informativ vă trimit şi o carte mai recentă din serialul respectiv. (Dacă nu o veţi accepta, poate o daţi la o persoană interesată).

Cu deosebită stimă,
Florin Gheorghiţă” [pg. 5]

N.n. Extras facsimil din cartea ”Strălucitorii galactici” (Florin Gheorghiţă, Ed. Coresi, Bucureşti, 2009), anexat scrisorii. Din motive editoriale şi pentru lizibilitate, am preferat să culegem textul:

”Un al doilea exemplu foarte semnificativ pe care îl reiau în acest sens – dintre foarte numeroasele «enigme» bazate pe remarcabile «dovezi materiale» – provine chiar de la noi din ţară.

În una din zilele anului 1973, am fost solicitat de directorul Muzeului de Istorie din Cluj-Napoca Nicolae Vlassa – să-l vizitez la birou. Acolo mi-a arăta o piesă metalică ce fusese găsită într-un deal de nisip de lângă oraşul Aiud, la o adâncime de circa 9 metri (!!) Aceasta arăta ca un fel de «talpă» şi, evident, fusese uzinată «undeva», căci avea două găuri cilindrice perpendiculare (fig. 69), care comunicau în centrul piesei. Găurile erau uşor ovalizate, dovedind că în acestea au fost anumite axe metalice funcţionale. Profesorul mi-a cerut părerea asupra a ceea ce ar fi putut fi piesa respectivă; apoi, mi-a explicat că ar fi dorit ca, dacă am vreo posibilitate, să-l ajut în obţinerea unei analize metalografice competente întrucât, la acea vreme, pe plan local nu exista vreun laborator dotat cu aparatura necesară. Pentru acest lucru am detaşat împreună o serie de «aşchii» de la vârful mai aplatizat, pe care le-am preluat în acest scop. [pg. 6]

Reuşind să obţin pe o cale mai oficială concursul specializat a unui laborator de la Institutul de Cercetări al Metalurgiei (ICPMMN – de la Bucureşti-Măgurele), buletinele care mi-a fost transmise au indicat un aliaj foarte straniu: aluminiu – 89%; cupru – 6,2%; siliciu – 2,84%; zinc – 1,81%; plumb – 0,41%; staniu – 0,33%; zirconiu – 0,2%; cadmiu – 0,11%; nichel – 0,0024%; cobalt – 0,0024%; bismut – 0,0003%; argint – 0,0002%; galiu – urme. Totodată, am primit şi o specificare tulburătoare: nicăieri în lume nu s-ar fi produs industrial şi respectiv, nu s-ar fi folosit un asemenea aliaj…

Dar găsirea piesei respective, la o adâncime de circa 9 metri într-un deal de nisip care, evident, s-a format treptat prin depuneri sedimentare într-un lung interval cu foarte, foarte mult timp înainte – lângă ea fiind descoperite şi două fragmente din scheletul unui mastodont – indica o vechime foarte mare a ei… Formarea lentă a acestui mare depozit sedimentar care, în urma cutărilor geologice a rămas ca un deal de nisip cu totul diferit de dealurile de argilă alăturate, pare să fi avut loc într-o perioadă ce poate varia între 28 de milioane şi un milion de ani înaintea erei noastre (către sfârşitul perioadei neogene şi începutul cuaternarului), dar nu este exclusă şi o formare către sfârşitul perioadei senonian (deci, în urmă cu peste 115 milioane de ani). Or, în prima ipoteză, stratul de la adâncimea de circa 9 metri are o «vârstă» minimă de peste un milion de ani; în a doua ipoteză, «vârsta» minimă e total derutantă… [pg. 7]

Desigur, numai o cercetare ştiinţifică poate oferi o estimare apropiată. Dar, în ciclul actualei civilizaţii terestre, aluminiul a fost obţinut industrial abia după folosirea tehnică a electricităţii – respectiv către sfârşitul secolului XIX. Cadmiul a fost descoperit abia în 1817; de altfel şi multe alte dintre metalele aliajului au fost descoperite abia de două-trei secole…

Şi întru totul evident, nici o descoperire arheologică nu a relevat identificarea undeva pe Pământ a vestigiilor unui atelier preistoric care să producă un asemenea aliaj şi nici ale vreunui atelier care să producă piese metalice cu goluri interioare atât de perfect circulare… Şi atunci, este inevitabilă o întrebare elementară: «cine» a putut să piardă, în urmă cu peste un milion de ani (sau poate cu zeci de milioane de ani) acea piesă metalică ciudată, care nu ar avea o origine terestră?

Publicând cazul abia peste un deceniu [25] de la preluarea directă a aşchiilor pentru analiza metalografică, prezentarea ce am făcut-o acestui caz a fost reluată şi de alţi autori [26] şi a fost expusă şi la simpozioane din diferite ţări – fiind apreciată ca o dovadă remarcabilă a vizitării Pământului de fiinţe inteligente venite din spaţiu în epoci anterioare neştiute” [pg. 8].

N.n. Pag. 9 şi 10 reproduc cuprinsul cărţii ”Fremde aus dem All” (Goldmann Verlag, Munchen, 1995), respectiv un scurt fragment din carte. Dată fiind limba germană (în original), rar cunoscută de cititorul român, le consierăm pur şi simplu nerelevante.