J. B.

O ipoteză fantastică?

Monumente ale unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei

Ing. Ilie Susai

 

(I)

În Bucegi, monumentele unei civilizaţii legendare prezintă similitudini cu complexul de piramide din EgiptCetatea atlanţilor despre care vorbea Platon se află la Nalbant, pe teritoriul Dobrogei?Misterioasa prezenţă a unui inel metalic pe dealul Denistepe (Dobrogea) care ar fi plasat exact la mijlocul distanţei dintre ecuator şi  polul nordMărturii ale dialogului dintre Timaios şi Kritias şi ale unei scrieri descoperite recent la Turda, despre care se crede ca este mai veche decât cea sumeriană

 

Stâncile de cele mai variate forme şi amplasamente ce se găsesc în masivul Bucegilor sunt, pentru majoritatea turiştilor, geografilor şi geologilor, rezultatul acţiunii factorilor naturali asupra rocilor de diferite componenţe. Într-adevăr, factorii naturali pot crea, în condiţiile de mai sus, o gamă infinită de forme inimaginabile, deosebindu-se însă de lucrările concepute de gândirea omenească, acelea care, în mod natural, sunt ordonate de anumite legi.

Observarea mai atentă a unora din aceste stânci – şi în special a celei cu profil antropomorf de pe muntele Babele denumită «Sfinx», precum şi a celor trei grupe, de câte trei stânci, ordonate rectiliniu şi considerate generic ca relief de denudaţie – înclină spre a da întâietate presupunerii de a fi fost materializată în aceste stânci fantezia umană şi nu capriciile naturii. Această presupunere poate fi şi mai mult întărită de prezenţa, pe acelaşi masiv muntos, a celor două stânci cu profil neobişnuit de pe vârful Omu. Astfel, stânca principală de pe vârful Omu, privită din partea de est, de la aproximativ 50 m, seamănă cu profilul unui cap de om de tip brahicefal (aproape forma tipică de Neanderthal) – fig. nr.1, p. 21- care are privirea îndreptata spre cercul de precesie.

Luând ca bază principiul fundamental al teoriei probabilităţilor, putem ajunge la concluzia că este puţin probabilă crearea întâmplătoare, pe două arii restrânse, numai a unor stânci zoomorfe comune sau cu amplasamente ordonate geometric. Pornind de la această concluzie, am procedat la o cercetare elementară, de sondaj, a stâncilor cu particularităţi puţin obişnuite, de pe munţii Babele şi Omu. Să acceptăm însă şi posibilitatea ca, iniţial, să fi existat pe ambii munţi, în stare nativă, un început de relief de denudaţie, pe care ulterior, activitatea umană l-a ordonat după anumite concepţii, dându-i şi formele dorite.

 

 

În afara observaţiilor sus-menţionate, o primă constatare mai importantă – rezultată din măsurători – au constituit-o formele aproximativ triunghiular-dreptunghice ale grupelor de stânci II şi III (fig. nr. 2, p. 21). Totodată trebuie menţionat că grupele I şi II sunt formate din stânci tip «babe», în timp ce grupa III este formată din coloane aproximativ cilindrice. O a doua constatare, deosebit de importantă, au constituit-o asemanarea prefectă dintre ordinea amplasării după mărimea perimetrelor, a celor trei grupe de stânci de pe muntele Babele şi a celor trei piramide de la Gizeh. Fiind stabilit, prin cercetările numeroşilor piramidologi, că aproape toate elementele geometrice ale piramidei lui Keops reprezintă, fie anumite dimensiuni geodezice sau astronomice reduse la scară, fie anumite relaţii pur matematice, s-a încercat găsirea unor eventuale relaţii metrice între cele trei grupe de babe şi sfinx. Măsurându-se lungimea aliniamentului după care sunt ordonate cele trei grupe de babe, s-a constatat în mod surprinzător că aceasta este aproximativ egală (147,60 m) cu înălţimea piramidei lui Keops (148,20m).

Este important de remarcat că, din planul de situaţie al sanctuarului dacic de la Gradiştea Muncelului (Istoria României, vol. I, p. 335) reiese că însumarea lungimilor interioare ale celor trei sanctuare este tot de aproximativ 148-149 m. Trebuie reamintit că, printre numeroasele semnificaţii matematice şi geodezice, perimetrul bazei piramidei (232,8 x 4), măsurat în sute de degete piramidale, reprezintă exact durata în zile a anului tropic (cu şapte zecimale), iar înălţimea piramidei (148,2 m) înmulţită cu un miliard, dă, cu suficientă precizie, distanţa de la pământ la soare. În contextul aceloraşi date ar putea fi considerate atât semnificaţia dimensiunilor de pe muntele Babele, cât şi a celor de la Grădiştea Muncelului.

Întocmindu-se, ulterior, planul de situaţie al zonei din masivul Bucegilor, (fig. nr. 2), a reieşit pe cale grafică o nouă dimensiune interesantă: distanţa dintre primul grup de babe şi Sfinx este de 235 m, fiind numai cu 2,2 m mai mare decât latura bazei piramidei lui Keops (232,8 m). Pentru o completare mai concludentă a datelor culese, s-a procedat ulterior la dislocarea unor blocuri de piatră care erau, parţial, acoperite de pământ. Pe un monolit cristalin din acestea, de culoare albă, care fusese îngropat în pământ până la înălţimea de aproximativ 75 cm, s-a găsit o dublă incizie, de formă regulată şi cu deschiderea maximă de circa 60 cm. Consultându-se cu deosebită atenţie scrierile vechi, nu i s-a putut găsi acestei inscripţii izolate nici un corespondent. Este posibil totuşi ca inciziile să fi avut numai un rol ornamental, deoarece forma celei mari este aproape perfect semicirculară.

Bazaţi pe ansamblul elementelor expuse, pare cu totul neverosimilă presupunerea ca monumentele de pe peneplena Bucegilor să fi fost ordonate de forţele oarbe ale naturii, cu toate că numai întreprinderea unor minuţioase studii arheologice poate stabili caracteristicile concepţiei ce le-au creat şi coordonatele spaţio-temporale ale civilizaţiei în cadrul căreia s-a dezvoltat această concepţie arhitecturală. Crearea acestor monumente (cu inscripţia, formele şi datele metrice menţionate) sub acţiunea haotică a factorilor naturali pare tot atât de puţin posibilă (folosind, prin analogie, concepţia unui astro-fizician – Sir J. James, The Mist. Univers.) ca şi «scrierea unui sonet de Shakespeare, prin dansul unei gâşte pe maşina de scris». Ansamblul monumentelor din Bucegi a fost, după toate probabilităţile, construit înaintea celui de la Gizeh – care reprezintă o fază mult mai avansată în dezvoltarea unui sistem comun de sanctuare şi impresionante cunoştinţe ştiinţifice – deoarece:

1. Nici un document din antichitate nu atestă ocuparea Daciei de către egipteni care ar fi putut aduce cu ei misterioasele cunoştinţe geodezice şi astronomice. Unele legende admit doar că expediţia lui Sesostris ar fi ajuns la hotarele Traciei balcanice (G. Maspero, Hist. Anc. des Peuples de l’Orient, Ed. XII, p. 268), dar nicidecum pe teritoriul Daciei. Prin opoziţie cu aceasta – cu tot caracterul îndoielnic al informaţiei – Isodor din Sevilla menţionează legenda conform căreia încă înaintea expediţiei lui Sesostris ar fi existat un proces invers de invazie a popoarelor, nu din Africa spre Dacia, ci din Dacia spre Africa;

2. Pare paradoxal faptul ca, pe teritoriile est-mediteraneene ocupate vremelnic de egipteni, să nu existe monumente cu amplasare similară celor de la Gizeh, iar în Dacia să existe asemenea monumente;

3. Fiind mai puţin plauzibilă involuţia decât evoluţia unei concepţii ştiinţifico-religioase, monumentele din Bucegi par a fi mai vechi decât cele cu amplasare similară (Gizeh, Amatitlan), deoarece le lipseşte urma oricărui mormânt-piramidă;

4. Admiţându-se, totuşi, împrumutarea acestor concepţii arhitecturale de la egipteni şi nu de la o eventuală civilizaţie necunoscută (ce ar fi putut servi ca izvor de inspiraţie atât pentru popoarele Daciei cât şi pentru cele ale Egiptului), pare neînţeles faptul că nu au fost transmise în Dacia şi accesoriile religioase, cu labirintul zeităţilor-oameni şi zeităţilor-animale ale Egiptului, cu atât mai mult cu cât mitologia geto-dacă excelează prin simplitate, iar educaţia moralo-religioasă a acestora este aproape diamentral opusă egiptenilor;

5. Având, într-o oarecare măsură, un sens asemănător cu punctul 1, trebuie menţionată ipoteza unor cercetători (G. Maspero, op. cit. p. 200) după care invazia hicsoşilor în Egipt a adus o nouă şcoală de sculptură, caracterizată, printre altele, de construirea unor sfinxi ce au linia gurii mult prelungită în jos. Această caracteristică este proprie şi sculpturii antropomorfe din Bucegi, fiind deci, după toate probabilităţile, comună popoarelor circumpontice şi prin urmare şi meşterilor hicsoşi. Aceste observaţii par să dea prioritate presupunerii că o civilizaţie străveche şi necunoscută a fost sursa comună de inspiraţie în amplasarea monumentelor, atât pentru egipteni cât şi pentru locuitorii pământului dacic. Istoriografia antică este însă foarte săracă în date referitoare la o asemenea civilizaţie, ce ar fi putut să o împrumute egiptenii popoarelor Daciei. Uimitoarele cunoştinţe geodezice, astronomice şi matematice materializate în dimensiunile piramidei lui Keops implică anteexistenţa unor desăvârşiţi cunoscători ai acestor ştiinţe. Aproape în unanimitate, legendele antice atribuie misteriosului rege Atlas «neîntrecute cunoştinţe astronomice»: (Diodor S., Bibl. Hist. trad. F. Hoeffer, Paris 1851, III, pp. 56-60). Aceste atribute ale regelui Atlas dau, prin corelare cu presupusa civilizaţie împrumutată de egipteni şi popoarele Daciei, o anumită nuanţă de veracitate dialogurilor Timaios şi Kritias ale lui Platon. Trebuie accentuat că, din lipsa altor izvoare istorice ce ar putea indica o altă origine pentru vastele cunoştinţe ştiinţifice materializate în monumentele de la Gizeh şi de pe Bucegi, nu poate fi acceptată ca verosimilă decât ipoteza transmiterii acestor cunoştinţe de la legendarul popor al lui Platon, deoarece dialogurile Timaios şi Kritias reprezintă, totodată, singurele documente mai ample şi mai explicite despre o îndepărtata civilizaţie dispărută.

Acceptându-se această ipoteză, se ajunge la concluzia interesantă că influenţa civilizaţiei platoniene a fost mai puternică asupra popoarelor Daciei decât asupra Egiptului, deoarece în societatea dacică par să existe numeroase asemănări de moravuri şi organizare statală cu cele menţionate de Kritias, în timp ce, în societatea egipteană nu există asemenea corespondenţe. În sprijinul acestor afirmaţii pot fi date ca exemple următoarele paralelisme dintre pasajele de bază ale dialogului Kritias (inclusiv o parte din relatările lui Herodot, Strabo şi Diodorus) şi unele corespondente prezente în tradiţia popoarelor Daciei şi nu şi în a celor ale Egiptului:

1. Cele mai importante dintre ele (legi) prevedeau ca nici unul (dintre regi) să nu ridice armele vreodată contra celuilalt, ci să sară cu toţii în ajutorul aceluia care ar fi fost atacat;

1’. La daci se pare că «existenţa unei vechi tradiţii în ceea ce priveşte necesitatea uniunii diferitelor triburi» (Istoria României, vol. I, p. 318) reprezintă o caracteristică specifică, străină egiptenilor;

2. «… se adunau cei zece regi, la cinci sau şase ani, alternativ, pentru a dezbate împreună problemele comune ale imperiului»;

2’. Herodot (Istorii 4-94) relatează despre geţi că, «la fiecare cinci ani, ei trimit câte unul dintre dânşii… ca sol către Zamolxes » – ciclu şi obicei neîntâlnite la egipteni;

3. «… Cei zece regi rămaşi singuri înălţau câte o rugă lui Poseidon ca acesta să le arate la care taur ţine el mai mult… urmăreau taurul, înarmaţi numai cu funii şi cu suliţe de lemn»;

3’. Ca animal sacru daco-geţii aveau bourul sau zimbrul (Istoria României, vol. I, p. 336) care a reprezentat până în timpurile moderne stema naţională a Moldovei, urmaşa carpilor liberi. În acelaşi timp, boul Apis al egiptenilor nu se deosebea ca rang de zeităţile crocodil, pisică etc. (G. Maspero, op. cit., pp. 34-38). De remarcat că o oarecare asemanare se pare că există şi între ritualul jertfirii taurului şi a solului trimis către Zamolxes (taur şi sol preferaţi, precum şi folosirea în ambele cazuri a suliţelor şi probabil şi a funiilor);

4. «… În toate împrejurările ei erau plini de modestie şi înţelepciune, dispreţuind toate bunurile lumeşti, cu excepţia virtuţii», iar Herodot consemnează faptul că atlanţii nu mâncau carne;

4’. Dispreţul faţă de bunurile lumeşti se găseşte şi la o parte din daci, care erau anahoreţi, celibatari, vegetarieni şi abstinenţi (Strabo, VII, 3, 3), spre deosebire de egipteni care considerau că şi sufletele celor morţi se hrănesc cu carne (Maspero, op. cit., pp. 63-65);

5. «Gândurile şi acţiunile lor erau milostive şi bazate pe dreptate»;

5’. Spre deosebire de cruzimea orientală (şi chiar cea romană) la regii geto-daci se pare că s-a transmis din timpuri vechi practicarea unei anumite clemenţe faţă de cei vinovaţi, dacă se are în vedere atitudinea lui Dromichete faţă de Lisimah sau a lui Oroles faţă de ostaşii săi care fuseseră învinşi de bastarni. Pe deasupra, Pomponius Mela (III, C, 5) consideră popoarele de la nordul Istrului «cultores justissimi», iar Helanicos din Mitilene «popor care practică dreptatea» (Frag. Hist. graec. I, 38);

6. «… aşa cum v-am mai spus, singurii oameni care au supravieţuit acestor catastrofe au fost păstorii din munţi, care, în afară de nume, nu ştiau nimic despre isprăvile popoarelor şi regilor care locuiau la câmpie»;

6’. Cum oamenii care au scăpat de cataclism au fost păstorii din munţi, pare plauzibil să se creadă că eventualii pribegi ai acestora au preferat să se stabilească tot în regiuni montane. Egiptenii însă formau un popor de şes, în timp ce dacii erau aproape prin excelenţă munteni, ceea ce, de altfel, l-a determinat pe A. Florus să afirme că «Daci in montibus inhaerent»;

7. «Imperiul era condus de zece regi care aveau puteri depline asupra oamenilor şi a legilor», legendă menţionată nu numai de Platon ci şi de babilonianul Berosos;

7’. Numiri ca Decebal, Deceneu şi poate chiar ca dicieni (populaţie dobrogeană) nu par a fi străine de noţiunea de zece regi sau zece preoţi – cu atât mai mult cu cât Kritias precizează că «aceşti păstori munteni erau deosebit de mândri să dea copiilor lor numele celor mai renumiţi conducători de la câmpie». De asemenea şi numele de Diurpaneus, întâlnit la daci, nu pare a fi străin de cel cu care prezumtivii emigranţi denumeau pe ultimul născut al lui Atlas: Diaprepes. La egipteni însă, nu există indicii asemănătoare;

8. Soţia lui Evenor a fost Leucippe;

8’. Nu se cunoaşte în Egipt nici un nume care să amintească de Leucippe, în timp ce majoritatea scriitorilor antici numesc Leuke o insulă de la gurile Istrului;

9. Diodor relatează că reşedinţa imperiului se numea Cerna ( citat de E.F. Berlioux);

9’. În Egipt n-a existat numele Cerna dat vreunui oraş, de către eventualii emigranţi, în timp ce în Dacia, acest nume a fost dat unei mari cetăţi dunărene. În ceea ce priveşte gradul civilizaţiei egiptene, privit în ansamblu, nu pare a fi superior faţă de cel al geto-dacilor pe care Iordanes îi consideră a fi «cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii şi aproape deopotrivă cu grecii» (Getica, 40). Însăşi teogonia lui Hesiod conţine unele elemente care se pare că provin de la popoarele Daciei străvechi, deşi suprastructura teogoniei excelează în interpretarea fantastică a unor posibile fapte reale. Dintre aceste elemente se detaşează asemănarea perfectă dintre dragonii heracleeni (Hesiod, trad. par Leconte de Lisle, p. 46), şi dragonul stindard al dacilor pe care istoria modernă îl consideră însă ca fiind de origine irano-scită (Istoria României, vol. I, pp. 322-323).

Antichitatea legendară a unor evenimente din teogonia lui Hesiod pare a fi deci şi o reciprocă a antichităţii legendare a unor organizaţii militare de pe teritoriul Daciei. În prezent, vechimea culturii moştenite de popoarele Daciei apare într-o nouă lumină prin recenta descoperire de la Turda a scrierii pe care unii specialişti o consideră a fi mai veche decât cea sumeriană. De ce prezumtivii mesageri ai civilizaţiei platoniene n-au evitat, ci se pare chiar că au preferat să transplanteze o parte din cunoştinţele lor pe pământul Daciei? Este posibil ca la această transplantare să fi contribuit – printre altele –  şi o serie de paralelisme geologico-geografice dintre legendarul imperiu platonian şi pământul Daciei, care, poate, amintea purtătorilor acestei civilizaţii de ţara de origine.

Trebuie remarcat faptul că în această perioadă Dobrogea apare aproape ca o insulă, mărginită în nord, vest şi parţial în sud de ape mai mult sau mai puţin adânci, iar în est de apele Mării Negre, ale cărei actuale lagune litorale (respectiv complexul Razelm) erau golfuri marine. De asemenea se observă că de la extremitatea vest-nord-vestică a golfului Razelm (respectiv de la extremitatea ghiolului Babadag) începe depresiunea Nalbantului, înconjurată de munţi şi colinele nord-dobrogene. Ţinându-se seamă de relatările cele mai importante din dialogurile Timaios şi Kritias referitoare la geografia legendarului imperiu, prezumtivilor emigraţi li s-ar fi oferit unele paralelisme, incompatibile cu topografia Egiptului. Esenţiale ar fi următoarele:

1. De la coloanele lui Heracles după «mai multe zile» de navigaţie se ajungea la capitala atlanţilor. Coloanele lui Hercule aveau, după cele mai vechi documente, lărgimea de aproximativ 1600 m;

1’. Acceptându-se emigrarea pe teritoriul Daciei a unor atlanţi rătăcitori, este de presupus că aceştia au venit pe mare, trecând astfel obligatoriu prin strâmtoarea Dardanele, largă de circa 1300 m şi care deci nu se deosebea mult de aşa-numitele Coloane ale lui Hercule, amintite de Platon. Totodată distanţa Dardanele – Dobrogea nordică se poate considera că era parcursă de navigatori tot «în mai multe zile»;

2. «… toate ţărmurile ei (insulei pe care se găsea cetatea de reşedinţă) erau foarte abrupte, de asemenea, de jur împrejurul oraşului se întindea o câmpie mare mărginită la rândul ei de munţii ale căror povârnişuri se terminau în mare»;

2’. Imaginea horstului nord-dobrogean, care are în mijloc depresiunea Nalbantului, oferea, se pare, o asemănare aproape identică cu insula de reşedinţă a atlanţilor;

3. «Spre mijlocul insulei, la o distanță de vreo 50 de stadii… era un munte nu prea înalt», care totodată era şi centrul cetăţii, înconjurată de primul canal circular şi de câmpia menţionată la punctul 2;

3’. Din harta Dobrogei de nord se constată că la circa 8-9 km (50 stadii) de ghiolul Babadag se găseşte dealul Denistepe (266 m înălţime), înconjurat de câmpia Nalbantului. Probabil că această surprinzătoare asemănare cu legendara insulă de reşedinţă a transmis şi localnicilor de azi legenda că pe acest deal a fost ancorată corabia lui Noe. Această legendă localnicii o susţin prin existenţa unui inel metalic, prins în stâncă, pe versantul nordic al dealului  şi despre a cărui origine nu se cunoaşte nimic. Este însă deosebit de curios faptul că acest inel metalic s-ar găsi exact la mijlocul distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, integrându-se, după toate probabilităţile, în acelaşi complex de date geodezice şi astronomice ce erau cunoscute constructorilor de la Gizeh şi de pe Bucegi;

4. «Diametrul insulei interioare pe care se ridica palatul regal (pe muntele ”nu prea înalt”) avea o mărime de cinci stadii»;

4’. Lăţimea suprafeţei ocupată de dealul Denistepe este tot de aproximativ cinci stadii (circa 1 km);

5. Dincolo de cele trei canale circulare care înconjurau oraşul «s-a ridicat un zid… ce ocolea pe o rază de cincizeci de stadii tot ceea ce am descris până acum, inclusiv portul»;

5’. Depresiunea Nalbantului înconjurată de râurile Taița și Telița, are în prezent o rază de aproximativ 50 de stadii (9 km);

6. «… în partea interioară a gurii despre care vorbim, marea apare ca un golf, ceva asemănător cu o intrare îngustă»;

6’. Ghiolul Babadag (inclusiv stufărişurile şi japşele ce-l despart de Razelmul Mare), a fost în trecut un golf de mare cu o deschidere îngustă care în prezent are lăţimea minimă de 1 km (între punctele Palanca-Enisala şi Monument «cot» – Zebil, de pe traseul şoselei Tulcea – Juriloca);

7. De la insula de reşedinţă «se deschidea navigatorilor accesul spre alte insule, iar de la acele insule, spre întreg continentul opus»;

7’. Aceloraşi presupuşi purtători ai legendarei civilizaţii li se oferea o cale asemănătoare: ocolindu-se Dobrogea nordică se ajungea la insulele joase din sudul Carpaţilor, iar de la aceste insule – prin larga vale a Dunării – spre întreg continentul opus;

8. Câmpia împărţită în insule «era netedă şi avea o formă alungită, măsurând în lungime… 3000 de stadii, iar în lăţime peste 2000 de stadii»;

8’. Câmpia Dunării de Jos, aval de Porţile de Fier, avea şi are aproape exact aceleaşi dimensiuni;

9. «Toată câmpia era orientată cu faţa spre sud în timp ce munţii din spatele ei o puneau la adăpost de vânturile reci ce băteau dinspre nord». «Munţii care înconjurau câmpia erau renumiţi prin măreţia şi frumuseţea lor»;

9’. Câmpia Dunării de Jos le oferea, pe lângă aceleaşi dimensiuni şi o aceeaşi imagine de ansamblu: orientată spre sud şi înconjurată de munţii Carpaţi şi Balcani, iar parţial, de cei ai Dobrogei;

10. Laturile neregulate ale acestei câmpii «au fost corectate cu timpul prin săparea de jur împrejurul ei a unui şanţ continuu… În acest şanţ se colectau apele tuturor râurilor care coborau din munte»;

10’. Şi câmpia Daciei de sud-vest avea un fel de canal natural, pe actualul traseu Galaţi – Piteşti, care colecta apele ce coborau din munţi. Un rol asemănător pentru apele dinspre Balcani îl îndeplinea valea Dunării.

Din descrierea lui Platon rezultă că acest şanţ avea un scop hidroameliorativ.

Presupuşii purtători ai civilizaţiei atlante, dacă ar fi fost în aceeaşi măsură cunoscători în domeniul îmbunătăţirilor funciare ca şi specialiştii din ţara lor de origine, ar fi propus – în condiţiile câmpiei getice – săparea unui canal colector magistral care să dirijeze apele de suprafaţă în timpul viiturilor, spre văile râurilor mari care împărţeau câmpia în insule. Traseul unui asemenea canal ar fi trebuit să urmărească, aproximativ, limita nordică a câmpiei, pe direcţia: Turnu Severin – Pleniţa – Craiova, sud Târgoviste –  Ploieşti – Buzău, nord Galaţi şi probabil şi în sudul Basarabiei. Pentru îndeplinirea integrală a rolului de emisar al apelor de viitură, canalul ar fi trebuit prevăzut în partea de sud cu un dig ce s-ar fi putut construi cu pământul rezultat din săpătură. În mod cu totul surprinzător se constată că nu este exclus ca un asemenea canal să se fi săpat totuşi, deoarece rudimentele unui străvechi canal, cu coronamentul sudic mai înalt decât cel nordic, există chiar pe întregul traseu menţionat (Tocilescu, Harta Daciei Romane). Este foarte probabil ca aşa numitul «val al lui Traian» să fi avut şi alte folosinţe în ultimele milenii sau secole, însă nu se exclude posibilitatea ca originea lui să fie mult mai veche;

11. «Ceea ce este de reţinut este faptul că locuitorii obţineau două recolte în fiecare an, deoarece în timpul iernii ogoarele erau udate de ploile lui Zeus, iar în timpul verii secetoase de apele din canale»;

11’. Avându-se în vedere poziţia pe glob a câmpiei getice (45⁰ latitudine nordică) ar rezulta că presupuşii pribegi atlanţi nu puteau găsi în ţara adoptivă un climat asemănător cu cel descris de Platon, care presupunea existenţa unei stepe uscate şi a unor ierni blânde şi umede. Concluzia ar fi eronată, deoarece în timpul încâlzirii maxime din holocen (8000-1500 î.Hr.), stepa atinge cea mai mare dezvoltare. «… odată cu umezirea mai accentuată şi răcirea climei se dezvoltă carpenul şi fagul, are loc de asemenea un regres al stepei» (Monografia geografică a României, vol. I, p. 142), ajungându-se treptat, la condițiile bio-climatice actuale;

12. «Voi începe prin a vă reaminti că au trecut nouă mii de ani de când, aşa cum se zice, a izbucnit războiul între popoarele care locuiau dincolo de coloanele lui Hercule şi acelea care locuiau dincoace de ele». «… au început cutremure de pământ puternice, urmate de inundaţii şi, într-o singură zi şi o noapte de groază… insula Atlantis a dispărut, scufundându-se în mare»;

12’. Seismologia  şi geografia-geologia susţin că atari fenomene au avut loc şi pe pământul dacic. Astfel se cunoaşte că «mobilitatea blocului unităţii dobrogene, care se afundă spre nord, provoacă marile cutremure moldavice… şi care scufundare principală s-a produs în timpul cuaternarului» (I. Atanasiu, Cutremurele de pământ din România, pp. 168-169). Se cunoaşte de asemenea că nivelul Mării Negre a avut o creştere de câțiva zeci de metri în urma topirii gheţurilor ultimului Würm (8000-15000 î.Hr.) timp în care se încadrează şi cel menţionat de Platon (aproximativ 9200 ani î.Hr.). Astfel, «la începutul holocenului, în timpul transgresiunii flandriene apele Mării Negre au înaintat în porţiunile inferioare ale văilor Siretului, Buzăului, Ialomiţei, Dunării etc. (Monografia geografică a României, vol. I, p. 164);

13. «… în zilele noastre…, corăbierii întâmpină în calea lor obstacole de netrecut, formate de marea cantitate de mâl ce s-a ridicat…»;

13’. În prezent, probabil şi în timpul lui Platon, dacă n-ar exista canalele Sulina şi Enisala, navigaţia ar fi dificilă atât spre câmpia getică cât şi spre depresiunea Nalbantului.

Din cele expuse ar rezulta că presupuşii emigranţi au găsit în Dacia străveche un teritoriu cu o simetrie aproape perfectă cu ţara lor, descrisă de Platon. Şi dacă această asemănare este atât de mare, nu este posibil ca însuşi dialogul Kritias să fi fost inspirat de cele petrecute pe pământul Daciei?

Atunci mai are sens să fie căutată legendara cetate pe locurile indicate în cele peste 2000 de lucrări ce au urmărit să-i dezlege enigma? Cu toată lipsa unor argumente mai cuprinzătoare, extraordinarul interes istoric, ştiinţific şi naţional, ce l-ar prezenta descifrarea ruinelor de pe Bucegi şi eventuala descoperire a enigmaticei cetăţi platoniene, justifică, suficient, întreprinderea unor studii arheologice pe peneplana Bucegilor şi în depresiunea Nalbantului”.

(va urma)