Monumente ale unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei (IV)

”O ipoteză fantastică?

Monumente ale unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei

Ing. Ilie Susai

(IV)

⦁ Antichitatea unei axis mundi în Bucegi ⦁ Ceea ce s-a transferat de la Gizeh în Bucegi ⦁ Bel, fiul lui Poseidon, un get legendar? ⦁

Între sfinx și muntele Baba Mare se găsește un platou întins, format din depozite aluviale profunde. În orizonturile superioare ale acestor depozite și pe suprafața platoului răsar din loc în loc zeci de stânci, dintre care majoritatea se pare că au fost ovoidale sau chiar sferice. Multe dintre acestea își păstrează încă forma ovoidală perfectă, iar altele sunt numai sparte după 1-3 planuri longitudinale.

Înălțimea maximă a acestora – împreună cu partea inferioară îngropată – este de circa 2,5 m, iar grosimea de circa 1,80 m. Forma rotundă, neobișnuită, a acestor menhire, ne poate trimite la relatarea lui Diodor (II, 47) despre «hiperboreii care considerau pe Apolo originar de la ei» și care «aveau un templu de formă sferică dedicat acestui zeu». Originea întâmplătoare a menhirelor de pe platoul dintre sfinx și Baba Mare este exclusă, deoarece situația nivelitică a zonei nu permite – indiferent de existența unor eventuale cutremure catastrofale – prăvălirea stâncilor desprinse de pe sfinx sau Baba Mare până în zona centrală a platoului.

De altfel Baba Mare este formată aproape numai din calcar alb, în timp ce menhirele de pe platou sunt din gresie și roci cristaline.

Aspectul ruiniform al menhirelor se poate explica în primul rând prin descărcările electrice deosebit de intense și frecvente de pe platoul Bucegilor.

În partea dinspre platoul cu menhire, vârful Baba Mare are aspectul unei coloane, înaltă de 30-35 m. Marginea sudică a acesteia, adăpostită de vânturile dominante din nord-vest (Monogr. geografică a României, vol. I, p. 290) dezvăluie privirii, surprinzător de clar, contururile unui om sculptat, fără cap și brațe și văzut din spate, ce sprijină coloana naturală de calcar. Alături de aceasta, o altă sculptură antropomorfă, mai puțin clară și cu trăsături mai mult feminine, îmbrățișează aceeași coloană dintr-un plan secundar față de prima. Înălțimea ambelor sculpturi este de aproximativ 18 m. La vest de prima sculptură se găsește o stâncă prăvălită din coloana principală, înaltă de 7-8 m și lungă de 8-10 m. Pe partea inferioară a acesteia, vizibilă dinspre sud, este sculptată jumătatea inferioară, posterioară, a unei ființe umane ale cărei picioare se termină însă cu câte trei degete lungi, asemănătoare cu cele de pasăre. Fotografierea sculpturii este dificilă pentru că se găsește pe partea de dedesubt a stâncii.

Ca și în cazul grotei sculptate din peștera Ialomiței (vezi relatările anterioare din Tomis nr. 7/1968, 2/1969 și 6/1970) se poate presupune că și sculpturile de pe vârful Baba Mare reprezintă ultimele resturi dintr-un impresionant ansamblu arhitectural, distrus – după părerea noastră – de descărcările electrice de pe platoul Bucegilor.

Privit atât de la intrarea în peștera Ialomiței cât și de la Schitul Peștera, vârful Baba Mare apare format din trei coloane cilindrice, ruinate, a căror înălțime inițială nu se poate deduce. Se pare că  sculpturile uriașe ce-au existat pe aceste coloane puteau fi ușor văzute de la Peștera Ialomița, care se găsea la 3150 m de vârful Baba Mare.

În extremitatea sudică a platoului Bucegi, la circa 95 m est de micul pisc piramidal al Vârfului cu Dor, se află al doilea grup de babe sub care se întinde, spre sud, un platou presărat cu stânci care se pare că au fost cândva ordonate după anumite forme geometrice.

Babele de la Vârful cu Dor, cele de la vârful Babele, sfinxul, platoul cu menhire ovoidale de sub sfinx, sculpturile uriașe de pe vârful Baba Mare și stâncile zoomorfe de pe vârful Omu formează un aliniament perfect în lungime totală de 10.870 m.

De la terasa artificială superioară de pe versantul muntelui Bătrâna, dinspre valea Horoabei – pe care se găsește micul tumul circular – și până la stânca antropomorfă de pe vârful Omu sunt 6.225 m, măsurați în plan orizontal.

Reamintind că între amplasamentul babelor și sfinxului de pe platoul Babele și amplasamentul piramidelor și sfinxului de la Gizeh există o asemănare aproape perfectă (Tomis nr. 7/1968), pare uluitor faptul că primul aliniament este exact de 33 ori mai mare decât diagonala piramidei lui Keops (329,2 m), iar al doilea este de 33 ori mai mare decât apotema (188,5) piramidei lui Keops, elementele – diagonala și apotema – a căror cunoaștere este suficientă pentru determinarea tuturor celorlalte dimensiuni ale piramidei.

Din cele expuse mai sus se desprinde următoarea constatare deosebit de importantă: pe platoul Bucegilor a existat, în trecutul îndepărtat, o axă formată din monumente sacre, lungă de 10.870± 5m. Urmările acestei constatări pot fi hotărâtoare pentru istoria din timpul sau dinaintea sumerienilor și egiptenilor.

Această antică axă sacră, comprimând mileniile scurse, ne poate aminti de axis boreus (sau hiperborei axes) a lui Statius (Thebaid XII, v. 650- 651); Virgilius (Georg. I, v. 240-241) sau Ovidiu (Metam. II, 297); de cele trei columne ale cerului din Theogonia lui Hesiod, numite de autorii romani cardines mundi; de enigmaticul Kogaion daco-get și de reședința subpământeană a lui Zamolxe; de «extremitățile pământului din fața Hesperidelor cântătoare» unde «Atlas susține cerul pe umeri» (Hesiod, Theogonia, p. 19) ș.a.m.d.

Noțiunea abstractizată a unui centru sacru, Axis mundi, atribuită de unii oameni de știință rafinamentului artei și civilizației minoice (Fr. Matz, Creta, Micene, Troia, introd., p. 20) sau oricărui alt centru cultural al antichității, pare insuficient conturată față de noțiunea concretă de Axis mundi pe care o poate reprezenta această axă sacră din Bucegi.

Consecințe vaste comportă însă raporturile existente între monumentele din Bucegi și cele de la Gizeh.

Faptul că amplasarea monumentelor de la Gizeh și în special dimensiunile piramidei lui Keops sunt în raport bine definit cu axa sacră din Bucegi și îndeosebi cu dimensiunile acesteia, pare indicat pentru ca toate considerațiunile de ordin cosmic să fie transferate de la Gizeh în Bucegi, unde, probabil, semnificația diferitelor constante cosmice capătă un conținut realist. În consecință, pe cât de discreditată este orice «mistică a numărului» bazată pe măsurarea în centimetri și degete a piramidei lui Keops, pe atât de prematură apare concluzia – împărtășită totuși de numeroși oameni de știință – că această piramidă nu are nici o semnificație deosebită, fiind considerată un simplu monument, cu destinația «unică» de a fi mormânt.

Ruinarea atât de avansată a monumentelor din Bucegi se datorează acțiunii milenare, distructive, a factorilor naturali, dintre care – așa cum am mai subliniat – intensitatea descărcărilor electrice frecvente deține, credem, primul loc.

Se poate presupune – deși ne apropiem de domeniul riscant al speculațiilor – că dacă arhitecții străvechilor monumente din Bucegi ar fi descoperit și folosit paratrăsnetul, atunci legenda războiului lui Zeus cu Saturn și titanii ni l-ar fi descris pe primul ca învins și nu ca învingător. Totodată, Prometeu – care, ca și Zamolxe, a fost «mai întâi silit să trăiască într-o peșteră» (Eschil, Prom. vinctus, v. 1016-urm.) – n-ar mai fi fost, probabil, încătușat de Zeus, iar «fulgerul cel violent» al lui Zeus, folosit ca o «armă în mâna dreaptă» împotriva pământului înfuriat (Marcus Manilius, Astronomicon, I, v. 413) ar fi fost ineficace în fața monumentelor din Axis mundi, ceea ce ar fi făcut ca pământul să nu mai fie «înfuriat» față de fulgere și titanii să nu se mai ridice «cu armele împotriva cerului» (Ibid.). Se pare că din același cadru purcede, ca o tradiție nealterată, purtată peste milenii, obiceiul geților care «când tună și fulgeră, aruncând cu săgețile în sus, spre cer, amenință divinitatea, căci ei nu cred că există o altă divinitate afară de a lor» (Herodot, IV, 94). În acest caz geții apar ca păstrători direcți ai arhaicei religii din Bucegi, ceea ce implică instalarea acestei populații indo-europene pe teritoriul României mult înainte de epoca bronzului și nu în timpul acesteia, așa cum consideră istoricii moderni (Ist. Rom., vol. I, cap. II).

Interpretarea eronată a pasajului din Herodot reprodus mai sus i-a condus pe aceiași istorici moderni (Ibid. p. 331) la concluzia paradoxală că geții, în asemenea împrejurări, își amenințau propriul zeu (?!), deși puteau împinge atașamentul față de învățătura acestuia până la sacrificiul suprem – fapt relatat de Pomponius Mella (II, 18, V) care-i consideră pe geți «paratissimi ad mortem». Ignorându-se influența credinței în nemurire a geților, care erau «gata cu totul la moarte» (paratissimi ad mortem), este denaturată și semnificația pe care Herodot o dă așa-numitei camere subterane a lui Zamolxe (din care apărea, din patru în patru ani, simbolizând nemurirea) considerându-se că acestea n-ar fi avut decât un simplu «caracter de oracol».

Antichitatea legendară a centrului sacru din Bucegi, identificat de noi cu Axis Mundi, putând avea ecouri în spațiul celor mai vechi civilizații cunoscute de istoria scrisă, face posibilă existența de puncte comune – în afară de asemănările dintre babe și piramidele de la Gizeh – și între unele noțiuni păstrate la egiptenii antici, la sumerieni și la geto-dacii din Bucegi. Așa, de exemplu, nu pare a fi exclusă o legătură între noțiunile «babe» și Ialomița – și Bab-Ilu caldeean (poarta zeului Ilu) sau câmpiile Ialu (elizee) egiptene; între Carsag-Calama (muntele sfânt al caldeenilor) și Caraiman, muntele sub care se găsesc babele; între terminațiile localităților Sippara – în care au fost îngropate cărțile sfinte ale lui Xisustros – și Lipara ale lui Hefaistos (Theocrit, idila II) precum și Gelupara și Brentopara (tracice); între zeul Bel, atotputernic – și bel (puternic) dacic sau gir (cuptor) sumerian și germ (cald) dacic; între țara Siriat a atotștiutorului Thot – pe care unii atlantologi o identifică cu Atlantida (N.F. Jirov, Atlant., p. 455) și țara Serri-lor, cu cunoscutul mons Serorum (azi, muntele Siriu).

Extinderea considerațiilor asupra originii comune – daco-sumero-egiptene – a noțiunilor de mai sus, poate duce, prin corelare cu unele referiri din istoria antică, la numeroase ipoteze, poate prea îndrăznețe, însă a căror valabilitate nu este exclusă. Așa, de exemplu, știindu-se că sumerienii cunoșteau scrisul când au venit în Mesopotamia (Maspero Hist. Anc. des peupl. de l’orient, p. 152), că unii istorici consideră scrierea ce s-a găsit în județul Alba mai veche decât cea sumeriană, că axa sacră din Bucegi poate fi adevărata Axis mundi a antichității și că, în fine, între balos (bel) dacic și Bel sumerian există o identitate aproape perfectă – pare justificată presupunerea că «Bel, fiul lui Poseidon, care a plecat spre Mesopotamia cu un grup de coloni, unde a introdus astronomia, matematica, etc.» (Diodor, I, 28-29) este originar din Carpați. Ideea devine mai verosimilă dacă se are în vedere că arhitectura sumeriană nu putea fi concepută decât de un popor nesemitic, originar dintr-un ținut muntos și păduros, venit în Mesopotamia de pe mare (C.W. Ceram, op. cit., p. 243) și care, deci, nu s-ar deosebi de eventualul grup de coloni venit din Carpați. Se poate face de altfel și o analogie între construirea etajată a ziguratelor sumeriene și construcțiile terasate suprapuse ce-au existat cândva în vecinătatea peșterii Ialomiței”.

(sfârșit?)