J. B.

O ipoteză fantastică?

Monumente ale unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei

Ing. Ilie Susai

 

(II)

Osiris, zeul egiptean, fiu al lui Zamolxe?Isodor din Sevilla: străvechii geţi au ajuns în AfricaPatria lui Poseidon, cel care a ridicat TroiaAtlantida – pe pământul Daciei?

 

În urma unor noi cercetari legate de existenţa unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei – ale căror prime rezultate au fost publicate în revista Tomis nr. 7/1968 – am ajuns la alte şi deosebit de interesante constatări. Este necesar însă să se precizeze de la început că aceste rezultate formează un tot inseparabil cu rezultatele publicate anterior, condiţionându-se şi completându-se reciproc.

Extinderea observaţiilor de ordin metric asupra poziţiei babelor şi sfinxului în raport cu întregul masiv al Bucegilor au evidenţiat următorul fapt: grupa centrală de babe (grupa II), sfinxul, Baba Mare şi stâncile zoomorfe de pe vârful Omu sunt pe acelaşi aliniament. Continuarea acestui aliniament spre SSE întâlneşte piramidalul munte Vârful cu Dor, sub care se găseşte o formaţiune izolată de stânci tip «babe».

Prelungirea aliniamentului format de perpendiculara ce intersectează direcţia sfinx – primul grup de babe, prin stânca extremă a grupului III de babe, se pare că nu trece peste nici un punct deosebit, întâlnind spre VSV peştera  Ialomiţei, iar spre ENE vârful Caraiman.

Primul aliniament formează cu direcţia nord un unghi de aproximativ 12,30-13. Continuarea pe globul terestru a acestui aliniament traversează, spre SSE, câmpia getică, partea răsăriteană a Moesiei Inferioare, Hellespontul, vestul Asiei Mici, delta Nilului, iar la circa 1.700 km sud de Bucegi, străbate zona de piramide Gizeh – Saqqarah, pentru ca apoi să intersecteze de cinci ori valea Nilului, să străbată provincia Meroe din Sudan, vestul Abisiniei şi să traverseze ecuatorul în zona masivelor Kenia şi Kilimangiaro.

Aceasta constatare ar părea că pune într-o nouă lumina afirmaţia instruitului Pindar despre «stâlpii itinerari, din blocuri de piatră» (Isthmnia, V. 20) care începeau de dincolo de izvoarele Nilului, până în ţara hiperboreilor. Cele trei grupe de babe fiind pe acelaşi aliniament cu peştera Ialomiţei şi cu vârful Caraiman, iar stâncile zoomorfe de pe Omu, cu Baba Mare, sfinxul, grupul II de babe şi piramidalul munte Vârful cu Dor fiind pe alt aliniament, ambele ar putea fi considerate ca aliniamente caracteristice, deoarece se pare că au stat la baza amplasării monumentelor de pe platoul Babele.

Din cauza unor importante şi evidente considerente, trebuie accentuat faptul că – pe lângă asemănarea din punct de vedere geometric a celor trei triunghiuri formate de grupele de babe, cu cele trei triunghiuri formate prin unirea extremităţilor celor două aliniamente caracteristice – primele două grupe de triunghiuri sunt şi pitagorice, al doilea grup fiind reprezentat chiar de aşa- numitul «triunghi de aur» al lui Pitagora.

În concluzie, cele trei grupe de babe reprezintă materializarea unor elemente geodezice reduse la scară, fiind un excelent document despre cunoştinţele ştiinţifice ale constructorilor acelor vremuri, mai ales dacă se are în vedere relieful frământat (cu diferenţe de nivel de aproape 1.000 m) din incinta perimetrului Omu – Peştera – Vârful cu Dor – Caraiman. Totodată, se pare că acest document solicită o revizuire a cunoştinţelor noastre despre preocupările omului din neolitic, de pe teritoriul Daciei, cunoscut până în prezent fără aceste atribute. Sfinxul exprimând, se pare, prin reducerea la scară a distanţelor, rolul ştiinţifico-religios al sculpturii de pe vârful Omu, nu se exclude posibilitatea ca sfinxii dispersaţi pe globul terestru să fi avut la origine o semnificaţie ştiinţifico-religioasă oarecum asemănătoare, diversificată ulterior prin trecerea timpului, adaptarea la zeităţile locale şi, în consecinţă, uitarea bazei geodezico-ştiinţifice pentru care, probabil, fuseseră construiţi iniţial.

Coincidenţa stranie dintre stânca de pe vârful Omu care are profil antropomorf şi oronimicul Omu, poate implica unele îndoieli asupra valabilităţii absolute, pentru poporul român, a cunoscutei origini latine a cuvântului «om», dacă mai ales se are în vedere aceeaşi stranie corespondenţă fonetică dintre «puer» latin şi «per» dacic din inscriptia Decebalus per Scorilo.

Admiţându-se ca îndoielnică originea latină a cuvântului om, cercetătorii ar trebui, probabil, să lărgească unghiul consideraţiilor asupra apartenenţei etimologice şi-a altor cuvinte din vocabularul românesc (de exemplu celor 57 plante folosite de medicina dacă şi descrise de Dioscorides şi Pseudo-Apuleius).

Produsul dintre distanţa Omu – Vârful cu Dor (a+b=11775 m) şi distanţa Bucegi – Gizeh (circa 1750 km) este de: 11,775 x 1.750 = 20.600 km apoximativ egal cu meridianul terestru.

Această din urmă relaţie a condus, printr-o serie de ipoteze şi interpretări, la următoarele constatări de o excepțională importanţă:

 

I. Diagonala pir. Keops / Înălţimea pir. = 329 / 148 = 2,22; (a+b) / (c+d) = 11775 / 5350 = 2,20

II.Diagonala pir. / Lăţimea pir. = 329 / 232 = 1,41; (a+b) / g = 11775 / 8250 = 1,42

III. Diagonala pir. / Apotema pir. = 329 / 188 = 1,75; (a+b) / e = 11775 / 6750 = 1,74

 

2f / 36 = 8200 / 36 = 228 m este egală cu latura piramidei lui Keops – 232m; e / 36 = 6750 / 36 = 187 m este egală cu apotema piramidei lui Keops – 188 m; (c+d) / 36 = 5350 / 36 = 148 m este egală cu înălţimea piramidei lui Keops – 148m; g / 36 = 8250 / 36 = 229 m este egală cu latura piramidei lui Keops – 232 m.; (a+b) / 36 = 11775 / 36 = 327 m este egală cu diagonala bazei piramidei lui Keops – 329 m.

 

Chiar numai în baza elementelor expuse, se poate întrezări originea şi deci semnificaţia iniţială a piramidelor egiptene şi probabil şi a celor de pe întreaga noastră planetă, dând un plus de cauză pentru necesitatea de a se adânci, pe scara timpului scurs, cunoştinţele noastre despre o importantă latură a preocupărilor spirituale ale popoarelor Daciei străvechi, concentrate poate în jurul acestor montane sanctuare ştiinţifico-religioase, modeste ca aspect exterior, dar profunde ca semnificaţie, întocmai ca modesta civilizaţie opidană  a acelor geto-daci de mai târziu, care erau însă «mai înţelepţi decât toţi barbarii şi aproape deopotrivă cu grecii» (Iordanes, Getica, 40). Incontestabil că pătrunderea cu multe secole înainte de Hristos a unui lanţ continuu de cunoştinţe despre viaţa spirituală a popoarelor Daciei este condiţionată de studiile arheologice ce se vor întreprinde pe acest Kogaion dintre Ialomiţa şi Prahova şi, desigur, de materialul de studiu ce va putea fi dat la lumină prin săpături arheologice.

Surprinzătoarele relaţii dintre piramida lui Keops şi monumentele de pe Bucegi par să întărească afirmaţiile lui Photius (Frag. Hist. gr. III, p. 153, frag. 23), după care geţii adorau pe Saturn pe care îl numeau Zamolxe, şi ale lui Diodorus (Lib. I, c. 13) care îl consideră pe Osiris al egiptenilor ca fiind fiul lui Saturn şi deci – oricât de straniu ar părea – fiu al lui Zamolxe. O completare a acestor afirmaţii o constituie faptul că numeroşi antropologi susţin că vechea populaţie egipteană este de origine europeană, pătrunzând în Africa prin Libia (Maspero G., Hist. Anc. des  Peupl. de l’Orient, ed. XII, p. 19), adică prin acelaşi ţinut prin care Isidor din Sevilla susţine că străvechii geţi au pătruns în Africa (Orig. Lib. IX, 2, 118).

Aşa după cum s-a văzut în articolul din revista Tomis nr. 7 din 1968, originea acestei străvechi civilizaţii de pe teritoriul Daciei poate fi atribuită – în baza a 22 analogii istorico-geografice – legendarului popor al atlanţilor, a cărui patrie a fost, după toate probabilităţile, pe teritoriul ocupat în prezent de poporul român. Ţinându-se seamă, ca şi în articolul amintit, tot de unele pasaje mai importante din dialogurile lui Platon şi, de asemenea, de alte relatări semnificative ale unor autori antici şi contemporani, s-ar putea adăuga celor 22 analogii- în afara surprinzătoarelor relaţii dintre piramida lui Keops şi monumentele din Bucegi – şi următoarele noi  argumente:

1. Ovidiu (Metam. XII, p. 192) menţioneaza că Troia a fost ridicată chiar de Poseidon – întemeietorul Atlantidei – iar Pindar face interesanta precizare că Apollo, după ce pune temeliile Troiei, împreună cu Poseidon, se întoarce în patria sa de la Dunăre (Olymp. VIII, 46);

1’. După aceste relatări ar rezulta că Atlantida a fost în apropierea M. Negre, deoarece migrarea atlanţilor de origine extraeuropeană ar fi putut avea loc mult mai târziu, după întemeierea cetăţii lor de reşedinţă, sub conducerea altor împăraţi ai acestui imperiu şi nu sub conducerea întemeietorului acestuia, care a fost Poseidon. De altfel, după relatările preoţilor din Sais expediţia atlanţilor a avut un caracter militar, nefiind o migrare în masă a populaţiei atlante. În logica vremurilor noastre – a cărei valabilitate porneşte, totuşi, dintr-un trecut nedefinit – o expediţie militară poate surveni, în mod obişnuit, atunci când interesele politico-economice a două puteri se interferează într-o zonă a cărei apartenenţa este reclamată de ambele puteri. Prin urmare, conflictul armat dintre atlanţi şi cetăţile Atticei implică pentru tehnica acelor vremuri, o relativă apropiere teritorială între cele două puteri, fapt ce explică prezenţa lui Poseidon în vecinatatea Greciei antice şi-n consecinţă, contribuie la acceptarea ipotezei transmiterii unor cunoştinţe astronomice şi geodezice de la urmaşii lui Atlas la constructorii monumentelor din Bucegi;

2. De la coloanele lui Heacles «după mai multe zile de navigaţie» se ajungea la capitala atlanţilor;

2’. Servius Maurus Honoratus din sec. IV precizează în comentariile scrise asupra Eneidei lui Virgil că «după cum cetim coloanele lui Hercule se găsesc şi în Pont şi în Spania» (Ed. Venetiis, 1544, p. 455 verso);

3. «Fratele său geamăn (al lui Atlas) a primit partea de insulă numită Gadirica», care, după atlantologi, reprezenta «partea orientală a Atlantidei» (Jirov, Atlantida, p. 27);

3’. Teritoriul din partea orientală a Daciei, locuit de geţi, se numea în antichitate Gardarica, nume a cărui rădăcină îşi întinde arealul până în Hindustan, în străvechile imnuri sanscrite Veda (Dieffenbach, Vergleichendes Wörterb. der goth, Spr., II, s. 382). Analogia apare şi mai pregnantă dacă nu se omite faptul că şi astăzi Europa este aproape o insulă despărţită de Asia atât prin depresiunile Dwina şi Volga – Don, cât mai ales prin cele ale Niprului, Niemenului şi Vistulei, ale căror bazine hidrografice au, în părțile superioare, un caracter reversibil (în zona mlaştinilor Pripetului). De altfel se pare că în antichitate nu se făcea o distincţie netă între noţiunea de insulă şi cea de peninsulă, aşa încât peninsula europeană din partea de vest a liniei M. Neagră – M. Baltică putea fi considerată ca insulă, chiar dacă n-ar fi existat legătura dintre apele Vistulei şi Niprului;

4. «În ocean era o insulă aşezată în faţa acelei strâmtori pe care voi, grecii, o numiţi coloanele lui Heracles»;

4’. Conform punctului 3’ rezultă că şi actuala Europă peninsulară din vest de Nipru putea fi considerată de pribegii navigatori atlanţi ca fiind aşezată în faţa strâmtorii Dardanele;

5. «Această insulă era mai mare decât Libya şi Asia (Asia Mică) la un loc»;

5’. Şi menţionata Europă «insulară» era şi este mai mare decât Libia şi Asia Mică la un loc, analogie care, ca şi celelalte, este incompatibilă aşezării geografice a Egiptului;

6. «Partea interioară a strâmtorii de care vorbim (strâmtoarea de la punctele 2 şi 4) se aseamănă cu un port natural, cu intrare gâtuită, în timp ce, în afara ei, începea adevărata mare, urmată de pământul care o înconjura şi care avea întinderea unui continent»;

6’. Navigatorii atlanţi ar fi putut găsi la intrarea în M. Neagră o situaţie perfect similară: «partea interioară a strâmtorii» Dardanele (respectiv, M. Marmara) «se aseamănă cu un port natural, în timp ce, în afara ei, începea adevărata mare (respectiv, M. Neagră), urmată de pământul care o înconjura şi care (de asemenea) avea mărimea unui continent»;

7. «Celui mai mare (fiu al lui Poseidon), care a devenit primul rege al insulei i-a dat numele de Atlas şi de la el întreaga insulă poartă numele de Atlantida, iar oceanului din jurul ei i s-a zis Atlantic»;

7’. Aceleiaşi părţi a Europei din Vest de Nipru-Vistula pribegii atlanţi i-ar fi putut da numele tot de Atlantida, deoarece această mare «insulă» ar fi fost înconjurată de jur- împrejur de ape ce aveau legătură continuă numai cu Oceanul Atlantic;

8. «Pietrele albe, negre şi roşii din care au zidit toate aceste opere le-au scos din carierele subterane ale insulei centrale şi din cele trei şanţuri pe care le-au săpat în jurul cetăţii»;

8’. Mozaicul rocilor nord-dobrogene putea oferi constructorilor aceleaşi posibilităţi de procurare a pietrelor albe, negre şi roşii.

Precizarea că piatra a fost procurată şi din cele trei canale circulare presupune existenţa unui relief de acumulare de profunzime redusă, a cărui rocă de bază să apară şi la suprafaţă – situaţie pe deplin asemănătoare cu depresiunea Nalbantului, comparată de geologi cu relieful de bolson şi inselberg de la periferiile Saharei (Monograf. Geogr. a României, vol. I, p. 247);

9. Apele câmpiei atlante, colectate de cele două canale longitudionale «după ce făceau ocolul câmpiei erau întoarse în ambele părţi spre oraş, pentru ca de acolo să se verse în mare»;

9’. Prezenţa unei depresiuni lacustre paralelă cu subcarpaţii sudici este atestată de continuitatea depozitelor hologene (q4) pe actualul traseu Piteşti – Galaţi (op. cit. anexa X). O a doua depresiune, de mari proporţii şi existentă şi în prezent, care colecta apele dinspre Balcani, o reprezintă valea Dunării. Pare deosebit de important că aceste amândouă depresiuni longitudinale ce încadrau câmpia erau, în zonele aval, «întoarse de ambele părţi» spre nordul Dobrogei «pentru ca de acolo să se verse în mare»;

10. «… singurii oameni care au supravieţuit acestor catastrofe au fost păstorii din munţi» – fiind deci riguros precizat că legendara Atlantidă nu a fost complet acoperită de ape, terenurile înalte rămânând neinundate;

10’. Fluctuaţiile de nivel ale mărilor au atins în holocen cca. 100 m (Banu C.A., Hidrobiologia, vol. II, p. 127) la care dacă se mai adaugă şi mişcările epirogenetice negative când cele eustatice sunt pozitive, rezultă că atât teritoriul Daciei cât şi Europa – ca şi Atlantida – au trecut prin perioade de înec, fiind tot parţial acoperite de ape şi în care timp «oamenii care au supravieţuit acestor catastrofe au fost păstorii din munţi».

O altă confirmare a acestor transgresiuni provine tot de la preoţii egipteni, însă de data aceasta nu prin intermediarii Solone – Platon, ci prin Herodot, după care Menes a găsit Egiptul (respectiv, valea Nilului) aproape în întregime acoperit de ape: «marea pătrundea pe valea Nilului până aproape de Theba (a cărei cotă este de 80-100 m deasupra nivelului actual al mării), ţara întreagă fiind o întinsă mlaştină» (Maspero G., op. cit., p. 8-9);

11. Legendele antice îl simbolizează pe Atlas, regele atlanţilor – cel «neîntrecut în cunoştinţe astronomice» – printr-un masiv muntos înalt, care susţine bolta cerului. Specifică în acest sens este relatarea lui Ovidiu (Metam. IV, v. 656, seqq) după care,

«Quantus erat, mons factus Atlas: …

.             .             .             .             .             .             .             .

Quod caput ante fuit, summo est in monte cacumen»;

11’. Presupuşii emigranţi atlanţi au găsit, se pare, în Dacia străveche o copie fidelă a acestui munte legendar: masivul Bucegilor cu stânca antropomorfă de pe vârful Omu – sculptată poate chiar de ei pe cel mai înalt pisc al masivului – este în deplină concordanţă cu cele relatate în ultimul vers al lui Ovidiu («Ceea ce mai înainte a fost capul este acum piscul cel mai înalt al muntelui»).

Această asemănare pare să fi fost cunoscută de antici, pentru că este greu de presupus ca să fi fost o simplă imaginaţie următoarele versuri ale lui Martial: (Epigr. Lib. IX, 46)

«Et Getici tuleris sidera pigra poli:

Ecce Prometheae rupus, et fabula montis,»

De altfel şi această ultimă analogie ca şi celelalte al căror parţial subiect comun l-au format şi alte personaje mitologice, se pare că nu confirmă concluzia – acceptată de numeroşi cărturari – după care «mitologia nu este altceva decât o psihologie proiectată în lumea exterioară» (Freud Sigm., La psychopat. de la vie quotid., 1922, p. 298-299) deoarece realitatea obiectivă a nenumăratelor relicve materiale pe care arheologia le descifrează se asociază aproape în aceeaşi cadenţă cu transfigurarea personajelor mitologice, care devin, treptat, personaje reale şi pe care numai scurgerea mileniilor cu discontinuitatea civilizaţiilor le-au învâluit în misterul şi fantasticul imaginaţiei vulgare;

12. «Voi începe prin a vă reaminti că au trecut nouă mii de ani de când, aşa cum se zice, a izbucnit războiul între popoarele care locuiau dincolo de coloanele lui Heracles şi acele care locuiau dincoace de ele. …au început cutremure de pământ puternice, urmate de inundaţii şi, într-o singură zi şi o noapte de groază… insula Atlantida a dispărut, scufundându-se în mare»;

12’. Fluctuaţiile de nivel ale M. Negre, din timpul holocenului, sunt apreciate la 50-100 m, ceea ce implică inundarea periodică a majorităţii câmpiilor din bazinul hidrografic al M. Negre. Conform celor relatate de Solone («cutremure de pământ puternice, urmate de inundaţii») rezultă posibilitatea dispariţiei cetăţii atlante în timpul unei acţiuni combinate între eustatismul pozitiv şi mişcările epirogenetice negative. Această relatare concordă şi cu observaţia că transgresiunile au fost sacadate, aşa cum «se întâmplă de fapt cu cele mai multe transgresiuni» (Petrescu I., Delta Dunării, geneză şi evoluţie, p. 206).

Stabilindu-se ritmul variaţiilor climatice din holocen s-a constatat şi o succesiune regulată în timp a oscilaţiilor de nivel al mărilor, la fiecare 1850 de ani. Astfel, ultima transgresiune mai importantă a avut loc în sec. VII-V î.Hr., culminând în sec. V î.Hr. Amplitudinea variaţiei gradului de umiditate, ca şi a mişcărilor de transgresiune şi regresiune pe care le provoacă, a devenit mai mică de la un interval la altul (op. cit., p. 208). Din aceastea rezultă că înainte de Hristos au fost următoarele transgresiuni, progresiv mai intense, aproximativ la anii: 450, 2300, 4150, 6000, 7850, 9700, 11550. Deşi dialogul Kritias a fost scris în timpul lui Socrat (400 î.Hr.), care participă la discuţii, se pare însă că dialogul este o reproducere directă a manuscriselor lui Solon (650-558 î.Hr.) dacă, printre altele, se are în vedere următorul pasaj din Platon: «În aceste împrejurări, Solon, cetatea voastră s-a făcut cunoscută…».

În acest caz ar urma că legendara cetate a atlanţilor a dispărut – ţinând seamă de timpul în care a trăit Solon – aproximativ în anul 9600 î.Hr., suprapunându-se cu transgresiunea a VI-a înainte de Hristos, deoarece se pare că timpul menţionat în dialog a fost aproximat, pentru că sunt redate numai mileniile care s-au scurs de la acele evenimente. Această curioasă concordanţă dintre transgresiunea a VI-a şi relatările preoţilor din Sais conferă un nou şi sporit grad de vericitate dialogurilor lui Platon, care – dezechilibrând acele deducţii insuficient fundamentate, conform cărora un simbolism (Laforgue R., La psychan. et les nevroses, Paris, 1924, p. 180) de natură semipatologică ar caracteriza «dialogurile divinului filosof» – deschide, vremurilor noastre un câmp vizual realist în trecutul îndepărtat al societăţii umane. După unele ipoteze (Dâmboiu A., Pe urmele atlanţilor, p. 327-330), imperiul atlanţilor a fost, şi înaintea dispariţiei cetăţii de reşedinţă, teatrul unor catastrofale inundaţii şi mişcări tectonice. Amintita succesiune a transgresiunilor după fiecare 1850 de ani, presupune ca aceste mari inundaţii să fi avut loc în timpul transgresiunii a VII-a, adică aproximativ prin anul 11550 î.Hr.

Pare deosebit de interesantă constatarea că atât după ciclul Sottic cât şi după ciclul lunar al calendarelor egiptene şi asiriene, ar fi existat în anul 11542 î.Hr. «o mare perturbaţie, … ale cărei urmări au fost inundaţii catastrofale» (op. cit., p. 117-118) – dată ce se suprapune cu dedusa transgresiune a VII-a din anul 11550 î.Hr. În concluzie, fenomenele naturale descrise de Platon urmează aceeaşi curbă a funcţiei spaţio- temporale a fenomenelor desfăşurate pe pământul dacic.

Corelându-se aceste noi argumente cu celelalte 22 analogii amintite şi în special cu tulburătoarele date geodezice şi astronomice din Bucegi, se conturează tot mai clar perspectiva unor noi şi importante coordonate ale istoriei antice ale Daciei, precum şi a Europei peninsulare, din vest de Nipru, care se pare că şi în trecutul îndepărtat a fost, ca şi astăzi, unul dintre cele mai importante focare de civilizaţie de pe planeta noastră”.

(va urma)