J. B.

O ipoteză fantastică?

Monumente ale unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei

Ing. Ilie Susai

 

(III)

Exceptând Dacia de sud-est, absolut nicăieri pe harta lumii nu există un al doilea teritoriu care să se asemene atât de mult cu enigmatica Atlantidă, aşa cum a descris-o Platon.

Doar valea Anadirului, din extremitatea nord-estică a Siberiei, prezintă unele analogii geo-morfologice cu descrierea lui Platon. Aici, însă, nu s-ar fi putut dezvolta acea uimitoare civilizaţie de-acum 11.000-12.000 ani. Argumentul asemănării nu este totuşi probatoriu, aşa că vom încerca să aducem şi alte dovezi în sprijinul ideii subliniate mai sus.

La aproximativ 110 metri spre sud-sud-vest de intrarea în peştera Ialomiţei, pe versantul aproape vertical al muntelui Bătrâna, s-a descoperit un lucru interesant: se pare că în trecutul îndepărtat, cândva, calcarul de aici a fost şlefuit de mâna omului… Înlăturând depunerile din partea inferioară a suprafeţei şlefuite, a apărut conturul clar al unei inscripţii necunoscute, cu dimensiunile literelor de 10-12 centimetri.

Acest modest rezultat al dificilelor căutări ale unui arheolog amator (considerat de unii specialişti prea cutezător şi, poate, chiar fantezist…) nu reprezintă oare rezultatul unei clare înlănţuiri cauzale?

Inscripţia de la peștera Ialomiţei demonstrează că pe aceste locuri a existat în trecutul îndepărtat o intensă activitate spirituală, concretizată prin utilizarea scrisului, a cărui necesitate apare numai în stadiile avansate ale civilizaţiilor, cu atât mai mult cu cât această inscripție este, după cât se pare, fonetică şi nu ideografică. Mai mult: asemănarea trăsăturilor acestei scrieri cu alfabetul arhaic elin şi ipotetica ei origine atlantă pot face îndoielnică chiar originea feniciană a alfabetului elin (Maspero G., L’hist. anc. des. peup. de L’orient, p. 844).

Analogia strânsă dintre monumentele din Bucegi şi piramida lui Keops ar conduce, după o privire superficială, la dezicerea ipotezei noastre, deoarece relația dimensională dintre monumentele din Bucegi și piramida lui Keops ar trebui să includă şi o asemănare a zeităţilor din Carpaţi cu cele de pe Nil. Concluzia ar fi înşelătoare, deoarece se pare că divinitățile egiptene reprezentau o însumare a divinităţilor animiste şi totemice dispersate din Meroe până în delta Nilului. Interpretând unele informaţii (Maspero G., Egypte, Paris, 1811), coridoarele şi galeriile din piramida lui Keops simbolizau traseul pe care trebuia să-l parcurgă cei care se iniţiau în tainele preoţiei. Între descrierea acestui traseu şi geomorfologia zonei Horoaba – Peştera Ialomiţei există o nebănuită serie de paralelisme. Astfel:

1. Inițiatul era introdus într-o galerie subterană, din care ajungea într-o pădure, ceea ce presupune că această galerie avea ambele extremităţi «la zi».

În timpurile geologice recente, partea inferioară a cheilor Horoabei forma un canal endocarstic, care astăzi are tavanul prăbuşit (D. Patrulius, Geologia masivului Bucegi şi culoarului Dâmbovicioara, p. 238). Rezultă, deci, că această «galerie» avea ambele extremităţi deschise;

2. După ieşirea din pădure, neofitul traversa un râu vijelios.

Atât pârâul Horoaba, cât şi râul Ialomiţa au şi în prezent, în această zonă, un caracter torenţial;

3. Traseul parcurs se termina la o deschidere într-un mal al râului şi în versantul unui munte.

Peştera Ialomiţa are intrarea chiar pe malul râului şi în versantul muntelui Bătrâna;

4. Întreg traseul măsura aproape 4 km.

Din amonte de cheile Horoabei şi până în peştera Ialomiţei sunt aproximativ 4 km. (Nu se exclude însă cu desăvârşire posibilitatea ca un traseu similar să fi existat de la Babele la peştera Ialomiţa, urmând, aproximativ, Valea Cocora, al cărei traseu măsoară circa 3.5 km);

5. Cronicarii vremurilor faraonice considerau pe strămoşii lor drept oameni pioşi, ataşaţi cultului lui Horus (Maspero G., L’hist. anc. des peup. de L’orient, p. 24). Aceşti slujitori ai lui Horus se numeau Samsu-Horu, adică supuşii lui Horus (Lepsius K.R., Denkmäler aus Aegypten und Aethiopien, tom. III, 5a). În rugăciunile lor către Horus ei se numeau însă Ro-Bi (Pierret, Le livre des monts, Ch. CIV, 2, 3), astfel încât Samsu-Horu şi Horu-Ro-Bi par a fi sinonime.

Nu se poate trece cu vederea omonimia de astăzi dintre hidronimicul Horoaba şi anticul Horurobi, care la origine ar putea să aibă absolut aceeaşi semnificaţie. Dacă această omonimie nu este accidentală, atunci ea creează ipoteze tulburătoare privind continuitatea multimilenară a oamenilor din Bucegi (şi probabil, din toţi Carpaţii României), a căror tradiţie n-a păstrat numai numele acestui pârâu, ci şi considerarea peşterii Ialomiţei ca loc de cult.

Bazaţi pe aceste paralelisme şi avându-se în vedere relatările noastre anterioare, am putea emite ipoteza că aceste ritualuri au putut fi transmise din Bucegi în Egipt prin intermediul legendarei cetăţi atlante; iar localizarea ei în depresiunea Nalbantului, din Dobrogea, capătă un plus de justificare şi prin poziţia geografică a Bucegilor faţă de aceasta (la vest…) concordând cu numeroasele legende antice care consideră că locul sfânt al timpurilor anteistorice era undeva în occident (Maspero G., opere citate, p. 43; Braghine A., L’enigme de L’Atlantide, Paris 1939 p. 42-44; Geneza III, 24).

Mergându-se pe calea neglijării intenţionate a argumentelor anterioare de ordin geografico-geologic, noi elemente apar în susţinerea localizării legendarei Atlantide în bazinul Mării Negre şi în timpul menţionat de Platon.

Astfel, după curba radiaţiei solare a lui Milankovici şi după rezultatele observaţiilor lui Barthel Eberl (Die Eiszeitenfolge im nördlinchen Alpenvorlande, 1930, s. 402), optimul climatic postglaciar a fost acum 11.000 de ani (deşi alţi geografi îl consideră acum 8.000 de ani) fiind concordant, pentru latitudinea ţării noastre, cu climatul pe care îl avea Atlantida lui Platon.

Totodată, localizarea columnelor lui Hercule fiind esenţială pentru atlantologia platoniană, căutătorii Atlantidei au neglijat unele relatări deosebit de semnificative ale antichităţii, confundând noţiunea de ocean cu Okeanosul antic. Astfel, Gerion – cel învins şi prădat de Hercule – locuia lângă torentul numit Oceanos Patamos (dulce) (Pausaniae lib. I, 35, 7), fiind exclusă deci atribuirea cuvântului patamos Oceanului Atlantic sau Mării Mediterane.

Indiferent de explicaţia exactă care se poate da fenomenelor geologice recente din bazinul Aralo-Ponto-Caspic, un fapt este cert: argumentele care pot fi aduse în sprijinul dispariţiei unor eventuale civilizaţii străvechi, postglaciare, din jurul Mării Negre, se întemeiază pe dovezi ştiinţifice – în timp ce amplasarea unor civilizaţii ipotetice sub apele Atlanticului se bazează pe cele mai imaginare şi fantasmagorice speculaţii”.

(va urma)