Moșul și Babele de la Porțile de Fier (V)

Păstrând ordinea cronologică, cel mai cuprinzător studiu asupra locurilor discutate a fost publicat de Const. D. lonescu în 1938. El corespunde unei incursiuni pe teren (23 Mai 1936), cu ocazia documentării nedeii de la Crucea lui Sâmpetru:

View Fullscreen

 ”Nedeia dela Crucea lui Sâmpetru

Const. D. lonescu

Nu este vorba aici de o nedeie obișnuită, de o petrecere ce se face la hramul bisericii satului; nici în înțelesul de bâlciu sau de hora dela o anumită zi de sărbatoare. Ci de o nedeie cu totul deosebită. Acest fapt ne-a îndemnat s’o înregistrăm. De sigur, concluzii categorice nu se pot pune. Nu îndrăznim să-i fixăm originea, socotindu-i începuturile de natură pastorală, de pildă. Deocamdată ne mulțumim cu simpla ei semnalare, înclinând, la sfârșit, către părerea lui G. Vâlsan, fără ca totuși să izbutim – pe temeiul actualului material – să-i aducem o deplină confirmare. Credem însă că vom contribui cu o precizare, căci în cel din urma studiu, amplu documentat, datorit d-lui I. Conea, «Din geografia istorică și umană a Carpaților: Nedei, păstori, nume de munți» (Buletinul Societății regale române de geografie, tom. LV, 1936), autorul, comentând o afirmatie a geografului G. Vâlsan, care vorbește de acest punct, formulează o întrebare, și cu aceasta o rezervă.

Iată însăsi cuvintele lui G. Vâlsan:

«Dans les Carpathes méridionales – sauf les endroits mentionnés par M. Dragomir, qui les a étudiés d’après nos indications – on les connaît près des Portes de Fer (Vârful lui Pătru), autour des massifs du Retezat et du Parârg, etc.» (Apud Conea, Țara Loviștei, Buc. 1935, p. 150 sqq.). Iar în nota de interpretare, de sub nr. 3, în subsolul paginei 53 (Buletinul citat mai sus), d-l Conea se întreabă:

«Noi știm că Vârfu lui Pătru, amintit într’un document din 1520, se găsește în munții Sebeșului, la Nord-Est de Parângu. Să fie, deci, vorba de un alt munte cu acelaș nume?»

Plecând dela acestea, avem încredințarea că într’adevăr precizăm un fapt și slujim astfel știinta.

Dela început trebue să spunem – și se va vedea din cele de mai jos – că răposatul G. Vâlsan nu se înșela; despre Vârfu lui Pătru dela Porțile-de-Fier vorbea în rândurile citate; el există, dar nu e cunoscut în popor subt acest nume, ci subt acel de Crucea lui Sâmpetru. Din cercetarile întreprinse am dovedit apoi că alt punct în această regiune nu se află cu un nume asemănător.

Ceea ce însemneaza că Vârfu lui Pătru menționat ca atare de G. Vâlsan este tocmai Crucea lui Sâmpetru, situată pe o înălțime în apropierea Porților-de-Fier, acolo unde se face nedeia pe care o vom descrie aici.

Locul numit de oamenii din aceste părți Crucea lui Sâmpetru se află între Gura-Văii și Vârciorova, la mică distanță de Porțile-de-Fier. Cum ieși din satul Gura-Văii, trebue sa mergi în sus, spre Vest, pe marginea Dunării, cam până în dreptul unui ogaș, la răsărit de stânca Moșul și Baba (înregistrată greșit de Vlahuță în «Romania pitorească»: Muntele Babelor).

Cărarea care urcă din șoseaua ce se împletește cu calea ferată, ca să ajungă sus pe înălțimea Crucea lui Sâmpetru, pornește din spre răsărit de Moșul și Baba și sue pe o coastă prăvălatecă. Mergând domol, îți trebue de jos din șosea până pe înălțime preț cam de un sfert de ceas. Urcuș greu, dealul fiind pietros, aproape abrupt, întrucât de aici încolo Dunarea curge între maluri tari. E începutul clisurei.

Potecuța care duce sus străbate primul etaj al înălțimilor; așa că acest deal ar fi ca un picior de plaiu, o talpă a înălțimilor dela spate. E adăpostit de vânturi și pripit de soare; în acest chip e explicabil că în vecinătatea stâncei Moșul și Baba există un pâlc frumos de câțiva aluni turcești (mediteranieni). Când ai pus piciorul pe cea dintâi culme, ți se deschide înaintea ochilor o priveliște fermecatoare, pe Dunare în jos până departe, și mai putin în sus, fiindcă privirile într’acolo îți sunt împiedecate de coasta muntelui care se curbează ușor spre Sud, formând un cot dulce si rotund. De aici linia ferată se arată doar ca o vergea, iar trenul ca o jucărie neînsemnată.

De jos și de sus, dealul Crucii lui Sâmpetru apare ca o cetățue. În totalitatea reliefului e un vârf izolat ca un gurguiu retezat, de jur împrejur cu coastă de plaiu. Sus în pisc, pe îngustul tăpșan, la mijloc, sunt înfipte două cruci de piatră sfărâmicioasă, roasă de apa ploilor. Privit cu atenție, și se deslușesc două locuri mai netede, parcă ar fi fost potrivite: terasa de sus, unde sunt crucile, și alta mai strâmtă, ca o roată care ocolește vârful, la câțiva metri mai jos de cea dintâi. Una din legende, pe care o relatăm aici, pretinde că acest din urmă loc s’a netezit când Sfântul Petre, răzbit de durere, dădea târcoale dealului.

Înalțimea se izolează de celelalte prin vâlcele. Din spre răsărit e una mai mare; la Sud o coastă priporoasă care coboară repede spre Dunăre, iar spre Vest și Nord sunt văi mai mici.

Suind din șoseaua națională, de pe la jumătatea drumului începe pădurea, la început mai mică și mai rară, apoi se îndesește, făcând un zid compact de verdeață. Numai dela baza terasei de jos pădurea se dă în lături, lăsând descoperit Vârful lui Sâmpetru.

Pe terasa de sus, două cruci de piatră: una cu inscripții șterse, din care se poate citi doar IS. HR. NIKA; pe cealaltă nu se cunoaște decât urma slovelor. Oamenii spun că cea mai veche a fost furată odată de aici și dusă în curtea bisericii Grecescu din T.-Severin, din care pricină a fost arșiță atât de mare că nouă luni n’a dat strop de ploaie. Atunci sătenii s’au hotărît s’o aducă înapoi. Pe când o purtau spre locul ei, carul a fost stând, nu se mai clintea, fiindcă oamenii înjurau; dar de îndată ce au rostit vorbe bune, s’a urnit. Crucea mai nouă – spune preotul Boboiceanu din Jidoștița – a fost luată și ea acum 30 de ani la biserica Grecescu din T.-Severin, spre a i se citi pisania, dar fiind reclamată de credincioși, a fost readusă.

Stând de vorbă, în ziua nedeii, cu un bătrân, veteran din 1877-78, acesta îmi povestea că, atunci când au adus crucea, nu plouase de trei luni; dar nici n’au apucat s’o sue bine sus, pe coastă fiind, s’a pus ploaia. Și a căzut atâta apă încât nici n’au putut s’o așeze ca lumea; numai pe urmă au înțepenit-o în piua ei.

Spre acest loc ne-am îndreptat în ziua de 23 Mai 1936, când eram informați că se face îndătinatul praznic la Crucea lui Sâmpetru. Data este socotită în legătură cu Înalțarea Domnului – Ispasul -, totdeauna în prima Sâmbată după această sărbătoare.

Când am ajuns, înainte de amiază, dealul era plin de lume venită din toate satele apropiate: Gura-Văii, Vârciorova, Jidoștița, Bresnița, Schela Cladovei, Dudașul Schelei, din T.-Severin și chiar mai de departe. Cei din Magheru și Bresnița vin peste culmi, pe Prilipăț.

În partea din spre Nord, mai ferită de vânt, subt dâmbul înalt al Crucei, în scobitura celui de al doilea cot, erau întinse fețe de mese una lângă alta pe o distanță de circa 20 m., încarcate cu de toate: colaci cu lumânări și colivă, ouă roșii, cireșe, vin, pâine, brânză; iar pe de lături, un lung șir de femei, fiecare dinaintea a lor sale. Prin prejur sburdau copiii. Totul, încadrat în verdeața codrului des și a ierbii, era de un pitoresc deosebit.

Deși slujba a început târziu, după orele 2 d. a., nimeni nu cuteza să mănânce. Așa e datina. Și aceeași poruncă transmisă din bătrâni obligă pe preot să facă slujbă chiar dacă n’ar veni lumea. Sarcina aceasta o are preotul din Jidoștița. Dar oamenii nu lipsesc, căci e credința că cine face praznic în această zi o duce bine, îi merg toate din plin: și roadele pământului și sănătatea, și e ferit și de piatră.

Întâi preotul a slujit sus la cele două cruci, și aproape tot cuprinsul – afară de femeile care-și păzeau mesele cu pomană – a asistat. Au oficiat doi preoți: Părintele Boboiceanu din Jidoștița, căruia îi revine în primul rând această îndatorire, și Părintele Buzatu, din Magheru. Când serviciul s’a sfârșit, toți creștinii au trecut pe rând pe la cele două cruci, spre a le săruta cu multă evlavie. După ce au slujit sus, s’au coborît în vâlcica din spate, pe roata bătătorită, unde erau întinse mesele, și au slobozit parastasele. Numai după aceea oamenii s’au așezat la ospăț, care a ținut până la asfințitul soarelui.

Până a nu începe slujba, am avut destul răgaz să stăm de vorbă cu cei veniți la nedeie. Lânga cruci sta singură o bătrână, și ea în așteptarea nedeii pe care trebuiau s’o sloboadă preoții. Ispitind-o despre rostul crucilor, ne-a spus următoarea legendă:

«Sfântul Petru, care trăia prin părțile acestea, îmbolnăvindu-se, a trimis în Serbia câteva babe, să-i aducă buruieni de leac. Babele însă întârziau, iar Sfântul de durere ocolea într’una vârful; de aceea s’a bătătorit locul dimprejurul piscului. Văzând că nu mai sosesc, le-a blestemat să se facă steiu de piatră, acolo unde s’or afla. Câteva au împietrit chiar pe drum, și într’o vreme se vedeau stanele de piatră, în rând, dela Dunăre în sus până în dreptul vârfului. Dar au fost tăiate, când s’a făcut linia ferată și au rămas numai moșul și o babă. Acum a căzut și baba, iar Moșul stă singurel. Cei ce le-au tăiat însă au fost sdrobiți de tren și sunt îngropați lângă Sălătruc».

O legenda asemănătoare raportează și Lazar Șeineanu în Studii folklorice, după înregistrarea lui Dimitrescu.

«Tradițiunea respectivă locală sună astfel: Pe când Sfântul Petru – numele unui pusnic din acea localitate – se afla tare bolnav, a trimis pe niște babe după buruieni de leacuri în țara sârbească, cari au întârziat foarte mult venirea lor; și pe când Sfântul era aproape să-și dea sufletul, văzând că ele nu mai vin, a trimis în două rânduri în calea lor să privegheze din sprânceana munților, dacă se văd venind și, i s’a spus că nu se văd; iar a treia oară, pe când Sfântul își dădea ultima suflare, i s’a spus că babele se văd odihnind pe o piatră în apropriere. Atunci sfântul le-a blestemat, zicând: steiu de piatră să se facă! Și așa a rămas până astăzi». (Lazăr Șeineanu, Studii folklorice, Buc. 1896, pag. 9 – după Dimitrescu, Note asupra monumentelor, ruinelor și locurilor însemnate istorice din județul Mehedinți, în Revista lui Tocilescu, an. I, vol I, pp. 164-165).

Dela alți oameni veniți la nedeie am obținut aceeași legendă – tot cu Sf. Petre -, dar cu oarecare variații. De pildă, o variantă povestește că Sfântul a fost vândut de Sârbeni Jidovilor pe o barcă de aur, dar au fost înșelați, că luntrea a fost plină de cărbuni, și numai pe deasupra era un strat subțire de aur.

Circulă încă și altă versiune – desigur înjghebată mai recent -, care pretinde că Sfântul Petre a fost îngropat aici pe înalțime, dar a fost vândut Nemților pe un vagon de aur. Vânzătorii însă au fost înșelați de Nemți, dându-li-se doar un vagon de cărbuni, care avea numai la suprafață un strat de aur.

Alta, mai simplă, pe care am notat-o întocmai cum ne-a fost istorisită:

«Cică trăia pe aici, demult, – cine știe când! – un sfânt al cărui nume era Pătru. Și Sfântul era cunoscut până departe, în lung și’n lat, pentrucă miluia pe oameni și-i tămăduia de boale. Da’ într’o zi cade Sfântul bolnav la pat. Atunci trimise niște babe la Sârbia, după leacuri. Da’ babele au tot zăbovit pe acolo, și Sfântul muri și fu îngropat aici. Trupul lui însă nu se mai află în acest loc, că a fost luat».

După ce s’au slobozit parastasele, pe când nedeia era în toiu, – jos pe locul neted, în vâlceaua despre miazănoapte, unde se adunase toata lumea, stând singur lângă cele doua cruci -, mă trezesc cu un bătrân care-mi spune: «Poate te uiți și dumneata după mărgele, da’ degeaba. Până mai acu câțiva ani se găseau nenumărate. Venea lumea din tot ocolul ăsta și le aduna; astăzi nu mai sunt: s’au stricat și vremurile și oamenii, și Dumnezeu și-a ’ntors fața dela noi».

Iată, așa dar, ce am putut afla în legătură cu Nedeia lu’ Ispas dela Crucea lu’ Sâmpetru: o prăznuire căreia îi urmează o nedeie, adică o petrecere. Dacă în adâncimi de vremuri va fi fost un târg pastoral, asa cum afirmă G. Vâlsan, – astăzi, din elementele care au supraviețuit și pe care le cunoaștem, nu suntem în măsură sä aserționam nimic cu certitudine. În orice caz, se păstrează toponimic Vârful de Sâmpetru, care se mai întâlnește și aiurea, cum e cel amintit de d-l I. Conea, în munții Sebeșului (Și de d-l Sadoveanu în «Valea Frumoasei», volumul recent apărut – nota 1). Apoi, faptul că se numește și azi nedeie, când în realitate e mai mult un praznic, o procesiune religioasă, aceasta constitue un indiciu că s’a schimbat conținutul noțiunii, dar forma, cuvântul a rămas, și el este o urmă prețioasă pentru a determina că altădată va fi fost chiar o adevarată nedeie, un bâlciu sau târg, soroc și loc de întâlnire. Poate, prin scăderea păstoritului s’a perpetuat sărbătoarea, schimbându-i-se scopul, dintr’unul cu caracter social și practic, lumesc, dobândind altul religios, spiritual.

De ce Vârful și nedeia sunt în legătură cu Sf. Petre?

În viața pastorală sărbătoarea aceasta are un sens, e un termen. În singurul sat păstoresc din Mehedinți, la Titerlești, nedeia se face tot la Sf. Petru. E atunci petrecere mare acolo, căci ciobanii urcând definitiv în munte, nu mai coboară până la Sf. Marie. E cu putință ca și în locul acesta să fi fost o petrecere, cu un scop identic, atunci când păstoritul se practica pe o scară intinsă și când pe munții din părțile Porților-de-Fier vor fi fost așezări ciobănești.

Că odinioară regiunea era cutreerată de ciobanii din tot ținutul, nu mai încape nicio îndoială. O atestare o dă d-l I. Conea în studiul citat, care vorbește despre un «drum de pe Muchia Orșovei», ce ducea din Țara Hațegului «tot din munte în munte până la orașul dela Dunăre la Orșova…».

Oricum, la o concluzie sigură nu putem ajunge. Rămâne de controlat prin alți informatori și prin eventuale descoperiri sau legături folklorice.

Aici am intenționat însă o precizare: că există lângă Porțile-de-Fier ale Dunării un punct numit Crucea lui Sâmpetru și că acolo se face în prima sâmbătă dela Înălțarea Domnului o nedeie, cu caracter diferit de al celorlalte nedei sau govii, care se desfășoară în sat – nu într’un loc răzleț, sus pe munte -, și anume la sărbători mari: Sf. Petru, Sf. Ilie, Sf. Maria, etc., iar nu la o data ca aceasta, într-o zi de lucru.

Dar studiile de etnografie și sinteza folklorică, la noi, sunt de abia la început. Să nădăjduim că vremea va aduce și lămurirea acestor lucruri”¹.

Notă: ¹Const. D. lonescu – ”Nedeia dela Crucea lui Sâmpetru”, în ”Arhivele Olteniei”, an. XVII, nr. 95-96/ ian-apr. 1938, Ed. Ramuri, Craiova, pg. 26-32.