Moșul și Babele de la Porțile de Fier (VII)

Constantin N. Bărbulescu (n. 1928, †), localnic, a lăsat în urma sa, printre altele, o monografie, ”Vârciorova. Așezarea de la izvoarele Istrului” (Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002).

Vom cita extensiv din această lucrare, și în acest episod, și în cele care vor urma, deoarece opera lui Bărbulescu este exemplul tipic al ruinei adusă de monomania dacopată. Atunci când se concentrează pe date riguroase și memorialistică, Bărbulescu livrează un text de calitate, informativ, lizibil, ba chiar punctat de un oarecare talent literar. Din păcate, deturnările ”sumeriene” (autorul are ambiția derivării de etimologii fantasmagorice, sumeriene, la orice-i iese-n cale!), paleoastronautice și ”dacologice” duc întregul în derizoriu și rizibil.

Constantin N. Bărbulescu a fost poștaș, autodidact și pasionat de istorie. Până aici nimic rău: un om care prestează o meserie cinstită. Și totuși, semnificativ, Bărbulescu alege să-și semneze lucrarea cu titlul de ”Doctor” (”Doctor în Dacoromânistică al Universității Tempus-Dacoromania din București”). Știți cum vine asta? Ca și cum noi am elibera pe ONG prietenilor diplome de ”cosmonaut” și ei și-ar face cărți de vizită cu acest titlu, ba chiar ar începe să se prezinte astfel: ”- Noroc, cosmonaut Dărac!”, ”- Salut, astronautu’ Stoica!”, … În fine.

***

”Crucea ceferiştilor. Între văile Slătinicul Mare (km. 354.3) şi Slătinicul Mic (km. 352.9), dincolo de zidul care despărţea şoseaua de terasamentul căii ferate, se afla o cruce din fier forjat, ridicată pe un postament din beton, înalt de 40 cm. de forma unui trunchi de piramidă. Crucea avea o copertină realizată dintr-o şină de cale ferată, îndoită şi prinsă de cele trei braţe superioare şi o placă pe care erau înscrise numele a şapte persoane – dintre care se mai distingea, clar, Filipescu.

Despre această cruce, pensionarul Cean Vasile (82 ani) – a cărui casă este lângă ruinele Mănăstirii de la Vodița – fost mult timp picher la Vârciorova ne spunea (04 apr. 1982) că a fost ridicată de muncitorii ceferişti în locul unde cei şapte ortaci de muncă ai lor au fost «făcuţi praf» de un tren în timp ce se înapoiau la baza lor de lucru de la Vârciorova. Acelaşi picher îşi exprima nedumerirea asupra împrejurărilor în care s-a produs acest accident într-un sector unde linia ferată era «dreaptă ca aţa» iar trenurile circulau cu o viteză relativ mică. Auzisem despre acest accident însă, am rămas surprinşi – cei de faţă la relatare – atunci când acelaşi pensionar ne-a spus că acei muncitori demolaseră în acea zi, anterior anului 1930, cele «7 statui» numite «Babele»; mai mult, ne-a spus că unul dintre muncitori, aflat împreună cu cei ucişi pe vagonet, însă nu participase efectiv la demolare, a scăpat cu viaţă”. [pg. 177]

”Babele, un complex de «7 statui» care au existat între km 352.9-352.5 […] «Dar au fost tăiate, când s-a făcut linia ferată şi au rămas numai moşul şi baba /…/ Cei care le-au tăiat au fost zdrobiţi de tren şi sunt îngropaţi lângă Sălătruc [Slătinic, n.n.]» (cu trimitere la …D.C. Ionescu)”. [pg. 177]

”Baba (km. 351) Un monument (statuie) megalitic ce a existat pe dealul străpuns de actualul tunel Baba. […]

Oronimul Baba face parte din etimoanele primare, confirmând posibilitatea ca în această zonă să se fi practicat în antichitate unele scenarii rituale păgâne (Astra). […]

«Baba» de la Porţile de Fier a cărei înfăţişare era mai bine conturată decât perechea ei «Moșul», a fost demolată după anul 1948; «capul» ei, retezat, a fost lăsat atunci la marginea şoselei. Când au început lucrările la barajul Porţile de Fier I, muncitorii au aruncat «capul» babei în apele Dunării. Seara, toţi oamenii care participaseră la această lucrare, aproape o întreagă echipă de şantier înfierbântaţi de căldură şi obosiţi, vrând să se răcorească au făcut o baie în apele fluviului; deşi mulţi dintre ei erau foarte buni înotători, s-au înecat cu toţii în mod inexplicabil în Dunăre. Ancheta ce a urmat nu a putut aduce nici o lămurire în misterioasa moarte a unei întregi echipe de muncitori (Gabriel, Tudor, Dracula nr. 16 (248)/20-27 apr. 1999 p. 3). Și am adăuga noi: după accident «capul» Babei a fost dus şi aşezat la «picioarele» perechii sale, «Moșu»”. [pg. 179-180].

”Moşu (km. 348.5). Astfel este numită statuia megalitică, singura care se mai menţine deasupra tunelului din dealul omonim […]

S-a afirmat că figura megalitică Moş face parte din «grupul de 9 chipuri umane sculptate în stâncă» (7 Babele+Baba+Moşu) şi «înfăţişează unul din cele mai importante monumente preistorice ale ţării» (cu trimitere la N. Densușianu). Ca localnic am cunoscut statuia «Moşu» şi perechea acestui, Baba, aflat[ în imediata apropiere. Importanţa acordată acestei statui şi necesitatea confirmării unor informaţii potrivit cărora în prima săptămână din luna aprilie Moșu «plânge» dispariţia Babei sale şi aceea despre tragicul accident produs atunci când s-a încercat demolarea statuii, m-au determinat să solicit aprobarea necesară organizării – pe cont propriu – a unei mini-expediţii la acest obiectiv.

Am obţinut aprobarea şi, ca urmare, în dimineaţa zilei de 4 apr. 1982 am plecat cu maşina din Călan însoţit de prof. Gelu Stancu, fotograful autorizat Gh. Podaru şi maistrul Petre Dobrescu. După circa trei ore de mers am ajuns la barajul de la Porţile de Fier-I unde, de jos, din şoseaua «E-70», am privit (şi fotografiat) «Moşu» care, după opinia celor prezenţi acolo, reprezintă un om gigantic, misterios, cu o tichie ţuguiată pe cap (v. hitiţii, babilonienii), cu o pelerină având o trenă lungă, purtând în spate un sac, care urca panta dealului şi fusese pietrificat tocmai atunci când ajunsese foarte aproape de spicul acestuia.

Cu mari eforturi am reuşit să mă urc împreună cu fotograful până la statuia care, privită din apropiere, în faţă, pe lângă consolidarea cu puţin beton a «rănii» produsă la gât cu ocazia încercării de demolare, am avut impresia – împărtăşită şi de fotograf – că, în două puncte, acolo unde, cu puţină imaginaţie, ar fi fost ochii, muşchii de pe stâncă aveau o culoare mai închisă la culoare (aproape neagră) sugerând o lăcrimare. Fotograful a realizat câteva imagini – din diferite unghiuri – după care, împreună, am realizat – în condiţii foarte grele – măsurătorile, rezultând: înălţimea Moşu-lui: în faţă = 5.40 m; spatele (incluzând pelerina şi trena) = 9.50 m; diametru la baza statuii = 7 m, tichia, înaltă de 0.80 m. avea diametru, la bază, de 0.90 m.

Coborâţi jos la punctul vamal de unde fusesem urmăriţi permanent cu privirea de colegii noştri, de vameşi, grăniceri, securişti şi călători, aveam să aflăm de la unul dintre vameşi – rămas anonim – despre trepidaţiile şi «huietul» muntelui, despre ruperea cablului care, practic i-a înfăşurat şi ucis pe ostaşii – muncitori (17?) atunci când s-a încercat demolarea Moș-ului, impunându- se realizarea tunelului. […]

În aceste condiţii se poate spune că mini-expediţia a avut succes, confirmând întrutotul scrierile lui N. Densuşianu, de această dată având şi girul exigentului prof. Gelu Stancu din Călan (de fapt, din Mogoşeşti-OT)”. [pg. 180-182]

”Crucea lui Sân’ Petru (de fapt erau două cruci) ridicată (-e) în piscul deluşorului Sf. Petru, al cărui vârf pare a fi fost retezat de mâna omului formând o terasă; mai jos, în jurul acestui deal mic este o potecă care formează o a doua terasă, motiv pentru care bătrânii numeau acest loc – (deal), «Scaunul lui Gheron» (Gheryon). Este posibil ca tocmai această puternică tradiţie să fi determinat ridicarea crucii (-lor), botezarea dealului Sf. Petru, crearea legendelor despre Sf. Petru, organizarea – în acest loc – a nedeilor – cu un ritual ce includea şi oficierea slujbei religioase – la ziua eroilor -, […]

De altfel, există o strânsă legătură între aceste tradiţii şi denumirea Sf. Petru de aci atribuite – cu mare probabilitate – de către Nicodim, pentru deal, cetate şi crucea (-ile) aflate exact în locul unde trebuie să fie anihilată orice urmă de păgânism”. [pg. 180]

***

Scurte obiecții.

1. Trimiterea lui Bărbulescu la sursa Gabriel Tudor este un fel de labă-n cerc. Bărbulescu i-a livrat informațiile lui Dan Corneliu Brăneanu și au ajuns via acesta la Tudor, care le-a publicat. Bărbulescu lasă să se înțeleagă că ar fi vorba de o sursă independentă; nici vorbă despre așa ceva;
2. Nu există nicio tradiție orală locală despre «Scaunul lui Gheron» (Gheryon)». Autorul se bazează exclusiv pe o speculație însușită din Densușianu, așadar o sursă exclusiv livrescă;
3. ”Ziua Eroilor” a fost instituită în România prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920. Se comemorează de Înălțarea Domnului. Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru se ținea la o dată ”socotită în legătură cu Înalțarea Domnului – Ispasul -, totdeauna în prima Sâmbată după această sărbătoare”. Sunt forțate legături între elemente pe care le despart secole!