OZN

Nu este lucru ușor a surprinde politica PCR față de zona teoriilor marginale. În 1972, în Republica Socialistă România înflorea, cu voie și sprijin de la Centru (pentru că nici nu se putea altfel!), ozenismul. Cu toate acestea, în ”Lupta de clasă” – periodic cu subtitlul relevant ”Organ teoretic și politic al Comitetului Central al partidului Comunist Român” – se producea, în paralel, o propagandă ostilă.

Situația pare schizofrenică. În fond, în realitatea autohtonă nu se vorbea pe mai multe voci contradictorii, ci exista monologul surd al politicii oficiale, de partid și de stat.

Sunt două explicații complementare. Una este ceea ce anglo-saxonii numesc plausible deniability – neangajând direct se poate păstra o distanță precaută și chiar crește atractivitatea unei narațiuni. A doua era prevestitoare – aveți libertatea să acționați atât cât vă permitem. Autorul indică lesa, lungimea ei și cine o ține în mână.

O a treia indică ascensiunea antisemitismului, mergând mână în mână cu răzvrătirea contra originilor. S-a vorbit mult (și prost) despre condiția evreului în societatea românească – Andrei Bacalu era evreu, a și emigrat ulterior în Israel  -, dar foarte puțin despre evreu ca instrument dispensabil al altora. Aici ar fi un filon generos de studiu, dar excede și priceperea și interesul nostru.

 

C. Lăzărescu – ”Paranoia fantastico-științifică și înclinațiile spre senzațional”,
în ”Lupta de clasă”, nr. 2/februarie 1972, pg. 137-139