Teoriile lui Daniel Ruzo, o adaptare după E.A. Poe? (I)

Teoriile megalitice ale peruanului Daniel Ruzo (însumate de ipotetica Civilizație Masma) au dubiosul renume de a fi populare, dar puțin cunoscute la prima mână. Tot ce se știe este ce a crezut X sau Y despre cercetările lui Ruzo și mai puțin ceea ce a susținut acesta. Receptarea lui Nicolae Densușianu urmează o schemă similară și de aici unele regretabile confuzii.

În ”Marcahuasi. La historia fantástica de un descubrimiento”, Ruzo rememorează momentul ”revelației”, și-l plasează în contextul lecturilor din Poe. Mergând pe urmele fragmentului citat, găsim în ”Cărăbușul de aur” blueprintul ipoteticei Civilizații Masma și a misterioaselor ei vestigii durate-n piatră.

Cu un prim pas oferim citatul incriminat:

(UPDATE)

”Câinele tribului Huancas

În ultimele zile ale anului 1924 stăteam de vorbă cu Pedro Astete (maestrul lui Ruzo – n.n.) (…) Astete revenise de la Buenos Aires în 1923, după doisprezece ani de absență, aducând în mai multe caiete, pline cu litere mărunte, în creion, rezultatele cercetărilor sale și ale intuițiilor sale geniale. În acel moment se ocupa să analizeze opera lui Poe și am (tot) vorbit de «Cărăbușul de aur». Am repetat în fața lui, ceea ce se spuseserăm de atâtea ori deja: atunci când vechile legende* vorbesc despre copaci, în realitate, este vorba despre coline fără vegetație. Arborii durează în mod excepțional două sau trei mii de ani, iar legendele sunt mult mai vechi și trebuie că duc către un viitor îndepărtat. În munții cei arizi, ploaia a săpat, de-a lungul secolelor, mai mici sau mai mari canale care determina ca apa să se adune printr-un canal colector. Văzute de departe  toate aceste canale reconstituie conturul unui arbore, împreună cu trunchiul său, cu crengile lui, mari și mici. Ne părea rău în acel moment că, o dată în plus, vorbeam despre asta și că erau cunoscute de secole. Am luat ca exemplu colina San Cristóbal (Sf. Cristofor – n.n.), care se afla în fața noastră. Efectiv, apa ploilor configurase desenul unui arbore care se vedea perfect din locul unde ne aflam noi.

Urămărind povestea lui Poe am început să numărăm ramurile mari care ieșeau din trunchi. Ajungând la a șaptea ramură și observând-o în toată mărimea ei, am suferit o adevărată criză de uimire, ceva ce trebuie că se petrece atunci când conștiința noastră, condiționată de lumea fizică, trece dintr-odată spre lumea magică, la alt nivel de conștiință. Am văzut țeasta de care vorbește Poe: e foarte mare, cu două spații goale în zona ochilor. Este acolo și toți locuitorii din Lima care vor să vadă acea țeastă se pot duce în partea dinspre Lima a râului Rimac, în prelungirea ștrandului  Camana și o vor (putea) vedea.

Noi nu puteam să pricepeam. Nu era nici o rațiune logică pentru ca acea țeastă a lui Poe să se afle în Lima, pe colina San Cristóbal. Prima noastră explicațe, unica valabilă era aceasta: Poe se ocupa de «comoară»; intuiția sa trebuie că i-a servit ca drum pentru marea problemă umană pe care o reprezintă acest cuvânt.

În sufletul lui Poe, «comoara», atunci când scrie «Cărăbușul de aur» era unica adevărată comoară, după cum credeam noi în acea epocă, era aurul umanității și, după cum credem acum, ea este «sângele omului» care păstrează în sine întreaga experiență a pământului, mineralul, vegetalul, animalul și ceea ce este omenesc: unica comoară pe care merită să o păstrăm. Încă nu știam pe atunci că San Cristóbal, precum toți munții sacri de pe pământ, era «colina comorii».

Astete nu i-a acordat niciodată cuvenita importanță descoperirii noastre. Visul lui Masma, la Andahuaylas, îl determina să poziționeze comoara în centrul regiunii tribului Huanca, iar sculpturile din rocă naturală, pe care le-am găsit până la moartea sa, în 1940, nu constituiau o dovadă (suficient de) convingătoare; erau lucrări izolate și foarte deteriorate de timp. Și, fără îndoială, erau unica dovadă a teoriilor sale preistorice, nu numai de până la Masma și patriarhii posteriori lui Abraham, așa cum credea ea, ci (de) până la popoarele și regii anteriori Potopului, după cum credem noi. Astete, datorită vârstei sale și, încă și mai mult, datorită însingurării sale, nu a putut să ne însoțească în excursiile noastre, din primul moment și, ca și cum asta ar fi fost o consecință și o dovadă a destinului nostru, noi am rămas solitari în fața misterului sculptural, ca obiect al acestei cărți” **.

*Nu există ”legende” cu o astfel de vechime. Este o eroare des întâlnită; de aici și ”legendele” dacilor, atât de populare în ciudat faptului că sunt simple produse livrești; **Prima variantă postată de traducere din limba spaniolă, avea un grad de imprecizie asumat (s-au folosit două softuri de traducere automată și ulterior s-a rectificat sintaxa). Prezenta este de calitate superioară, fiind realizată de hispanistul J.M., căruia îi mulțumim și îi rămânem îndatorați.