(Bucegi) 7 Izvoare de iluzii (IV)

Apa plată a tovarășului Nicolae. Prima dată am auzit sintagma ”apă plată” după 1990, din presă, în legătură cu o sursă din Băile Herculane, luată în primire de ”Prințul Banatului”, Zaher Iskandarani. Se spunea că este o chestie strategică și nu înțelegeam de ce.

Situația e lămurită într-un studiu din anii ʼ80 publicat în revista ”Hidrotehnica”:

”În ultimii ani a început să se valorifice pe plan mondial o nouă categorie a apelor subterane ce întrunesc condiții normale din punctul de vedere al potabilității, dar care pot fi captate, îmbuteliate, păstrate ca atare o perioadă îndelungată (chiar un an) și consumate obișnuit, fără a fi tratate în mod special. Această resursă de apă potabilă etse cunoscută sub numele de apă plată. Denumirea, considerată un neologism, a fost preluată din limba franceză – eau plate – și s-a răspândit în numeroase tări, în paralel cu alte denumiri mai explicite, dar mai lungi, fără a se confunda însă cu altă noțiune referitoare la proprietățile apei.

Însușirea de a fi nederiorabilă în timp permite ca o astfel de apă să poată fi transferată din zonele cu resurse suficiente în cele deficitare, unde poate fi depozitată și consumată după necesități, exclusiv ca apă de masă, în numeroase puncte și regiuni ale Pământului unde s-a semnalat o acută lipsă de apă potabilă…”¹.

Cumva fără legătură cu ce vedeți la raft în hypermarket…

Materialul continuă cu solicitarea Centralei apelor minerale din cadrul ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, privind ”cerința determinării, omologării și valorificării immediate a primelor rezerve certe de apă plată din România”². Pentru intern și pentru export. Mai ales pentru export, de aici și interesul lui Nea Nicu. Sunt avute în vedere două surse principale: ”grupul de izvoare de pe Valea Scropoasa”³ și Izvorul Minunilor de la Stâna de Vale.

De-abia după 1990 s-a intrat în pâine după o combinație clasică: satul român cheltuise vagoane de bani cu studii, analize, amenajări, fezabilități ș.a., iar șmenarii tranziției au luau documentația pe-un cartuș de Kent și-o sticlă de wisky prost, au concesionat pe oglinzi și mărgele și au devenit respectabili oameni de afaceri. Întotdeauna cu sprijinul nemijlocit al securiștilor ”patrioți”.

Contrar afirmațiilor din presa tabloidă, Ceaușescu nu căuta apa nemuririi, ”jie”, ci mărfuri de exportat în dumping contra devize convertibile. Nici nu a închis zona (dată fiind importanța rutei montane de transport și a obiectivelor din zonă, nici n-avea cum). În schimb a instituit un perimetru ”de protecție sanitară, cu regim sever, pe o rază de 50 m de la cele patru puncte de resurgență; (și) de protecție sanitară, cu regim de restricție, suprapus unui perimetru de protecție hidrogeologică, între punctele: Valea Scropoasa la confluența cu rîul Ialomița – Vîrful Dichiu – Cabana Bolboci – limita zonei cristaline pînă la confluența amintită”⁴. Situație recomandată de nevoia de protejare a sursei de apă, mai mult sau mai puțin respectată efectiv în practică. Totuși, nimic misterios sau ocult.

Cât despre apa adusă cu elicopterul de la Scropoasa, situația este copiată dintr-o carte de-a arhitectului Camil Roguski:

”Oaspeţii puteau veni şi cu un elicopter şi atunci distanţa de la Bucureşti şi până la Olăneşti era foarte scurtă, sub o oră. Familia Ceauşescu nu a venit cu elicopterul, dar pajiştea s-a folosit aproape zilnic. Tratarea Elenei de bolile pe care le avea se făcea şi prin aducerea în fiecare zi a miraculoasei ape de la Olăneşti (s.n.), acasă, la Bucureşti, cu acest elicopter.

– Chiar era nevoie să fie adusă pe calea aerului, cu elicopterul?

– Pentru că medicii au spus că miracolul acestor ape se pierde dacă transportul lor durează mai mult de o oră. Și atunci, pentru a fi apa proaspătă, pentru a avea un aport benefic pentru bolile dumneaei, apa se aducea în fiecare zi. De fapt, nu numai apa de Olăneşti era adusă, ci şi apa potabilă, deoarece în casă nu se bea niciodată apa de la robinet. Nici chiar de izvor. În fiecare zi se aducea, dacă nu mă înşel, de la Câmpulung, o cisternă cu apă, folosită la spălarea vaselor, cu toate că la casa principală aveau un puș de o sută, o sută şi ceva de metri, din care se scotea o apă pură. Totuşi, pentru siguranţă, se aducea apă din izvoarele cele mai bune. Aşa cum bem noi acum apă plată, care, de fapt, e apă de la robinet şi nu de izvor, aşa se aducea atunci apă, dar numai pentru veselă”⁵.

Șerpoaica Mutăr și comanditarii ei au schimbat Olănești cu Scropoasa (7 Izvoare), ca să le iasă mai bine povestea. Și le-a ieșit.

În studiul din 1983 apare aceeași denumire folostă de G.A. Orescu. De-abia într-un studiu⁶ din 1991 întâlnim pentru prima dată denumirea ”Șapte Izvoare Reci”, cu variațiile ”7 Izvoare Reci” și ”Scropoasa 7 spring” (urmând probabil o codare comercială de dată recentă).

Note: ^1-3Constantin Moissiu, Alina Moisescu – ”Cercetări preliminarii asupra unor surse de apă plată din România”, în ”Hidrotehnica”, vol. 28, nr. 4/aprilie 1983, pg. 97; ⁴Ibidem, pg. 98; ⁵Camil Roguski – ”Adevăruri interzise”, Ed. Lucman, București, an ?, pg. 179-180. La pg. 316 apare mențiunea ”decembrie 2004”, probabil data la care s-a finalizat redactarea; ⁶Eugenia Pîrvulescu, A. Pîrvulescu – ”Overall water balance computation in the karst zone «Șapte Izvoare Reci» Scropoasa (Romania)”, în ”Theoretical and Applied Karstology”, vol. 4/1991, București, pg. 174-181.

Corecție:

Denumirea ”Șapte izvoare” apare în 1965:

”O zi de odihnă în cabana de pe malul lacului Scropoasa, alimentat de apele Ialomiţei şi de un pîrîu de munte bogat, denumit «Şapte izvoare»”¹;

și în 1977:

 ”Scropoasa… trasee turistice… la «7 Izvoare»”².

Cel puțin în prima instanță substituie denumirea pârâului Scropoasa. În ambele diferă de denumirea din 1991 ”7 Izvoare Reci”. În orice caz, denumirea este nouă.

Greșim, corectăm; cinstit, lăutărește!

¹T. Răbșan – ”Cabana și lacul Scropoasa”, în ”Sportul popular”, nr. 4687/12.06.1965, pg. 2; ²Dan Pasere – ”Mica enciclopedie a drumețului”, în ”România pitorească”, nr. 3/1977, pg. 8.

Update: Fără legătură, dar totuși semnificativ, la începutul secolului XX, captarea de la izvoarele Peleșului se numea ”La șapte izvoare” (Michai Gold – ”În Munții Sinaei, Rucărului și Branului”, I.A.G. Carol Göbl, București, 1910, pg. 194).