Sfinxul de la Topleț (IV)

Din punct de vedere pozițional și fotografic. Sfinxul de la Topleț a fost probabil cel mai corect studiat megalit autohton. Și asta datorită lui Dan Corneliu Brăneanu, care a abordat problema… inginerește. În fotografiile de mai jos avem:

• • • o cronologie (parțială) a imaginilor anterioare (primele cadre foto, cadre extrase din publicistica vremii, cărți poștale, ș.a.)
    • succesiuni foto în ordinea apropierii de obiectiv, parcurgând principalele căi de acces;
    • fotografii cu principalele unghiuri favorabile de viză (de la distanță șim apropiere);
    • fotografii cu detaliile remarcabile.

Dacă este de ajuns? Probabil că nu, dar noi le prexentăm ca un jalon superior, marcând nivelul cercetărilor în epoca de referință.Cu foarte rare excepții, teoria iluminării formulată de Ruzo a rămas caducă în mediul autohton (fotografiile se făceau în grabă, pe nimerite și pe apucate).

Din descrierile de mai jos, unele olografe și aparținându-i chiar lui D.C. Brăneanu, transpare obsesia premmierei și a protejării cu orice preț a rezultatului (este pe unde va hilară acea specificare a copyrightului). A/au ținut cu dinții de ele, dar n-a/au ajuns nicăieri.

Loading...

• Name
• Size
• Modified
• Date of creation
•  
• Ascending
• Descending

• No options...

Sfinxul de la Topleț (dosar Brăneanu) pozele au fost codate Tp nr:

Tp001 – DCB?; Tp002 – Foto 9. Profil clasic realizat cu teleobiectivul din apropierea malului drept al râului Cerna. © Dan Brăneanu. Ștampilă: Ing. Dan Brăneanu (Datare 9840 B.H., 17.I.22 ’86); Tp003 – Foto 10. Sfinxul dela Topleț fotografiat cu obiectiv normal din apropiere. © Dan Brăneanu; Tp004 – Foto 1. Sfinxul dela Topleț fotografiat în poziție clasică chiar de pe malul drept al râului Cerna, pe placă de sticlă în anul 1932, de Ing. Vasile Al. Ionescu; Tp005 – Clișeu pe sticlă Ing. Ionescu Sinaia  Topleț  Drum pe malul stâng al Cernei în apropierea Sfinxului. Clișeu pe sticlă, 1933, Ing. Ionescu Al. Vasile (notă olografă DCB); Tp006 – Carte poștală C.P.C.S. 9947 Sfinxul bănățean din valea Cernei. Foto Gh. Voicu. Pe verso diferite datări parapsihologice, consemnate olograf; Tp007 – L(ászló). Evellei, V. Sencu; Tp008 – Carte poștală C.P.C.S. 9941 Sfinxul bănățean din Valea Cernei. Foto Gh. Voicu; Tp009-11 – f.r.; Tp012 – Aspectul general al văii; Tp013 – Sfinxul bănățean, jocul frumos al naturii. V. Sencu; Tp014 – Există și alți sfincși în munții noștri – în imagine Sfinxul Banatului sau Sfinxul de la Topleț, de pe valea Cernei. ”Spectacolele Terrei” Silviu Neguț; Tp015 – Foto 4. Drumul de acces la Sfinx venind de la Topleț, drum situat pe malul stâng al râului Cerna. Începe să se întrevadă profilul Sfinxului. DCB; Tp016 – Începe să se întrevadă profilul Sfinxului. DCB; Tp017 – Foto din apropiere. Apar profile diferite. DCB; Tp018 – Fotografii din apropiere. Apar profile diferite. DCB inedit; Tp019 – Foto 7. Foto din apropiere. Apar profile diferite. Profil diferit de bărbat având o bubă pe mijlocul  nasului și ureche. Inedit. © Dan Brăneanu; Tp020 – Foto 8. Detaliu la foto 7. DCB inedit; Tp021, 022 – Imagine din apropiere. DCB; Tp023 – Vedere din spate. DCB inedit; Tp024 – Foto 6. Figura de bărbat cu barbă realizată din partea cealaltă a poziției clasice. Vedere din spate. DCB inedit. © Dan Brăneanu;  Tp025 – Foto 5. Profilul nefinisat de bărbat (întărit pe contur pentru a se distinge de vegetația înconjurătoare) aflat pe versantul drept al culoarului văii Cerna, situat în același profil transversal cu Sfinxul de la Topleț. © Dan Brăneanu; Tp026 – Topleț mal drept. La dosar mai există o altă imagine diferită. Sfinxul de la Topleț. Mal stâng al Cernei. DCB 1977 inedit; Tp027 – Topleț mal drept. DCB.

În context, un articol de care Brăneanu era foarte mândru, ”Arta fotografică şi valorificarea tezaurului ancestral”, publicat în revista ”Fotografia”, nr. 3/ 1977:

”Arta fotografică şi valorificarea tezaurului ancestral

Dan Corneliu Brăneanu

Stânca, prin sugestia de stabilitate şi forţă, prin aspectul texturat exterior şi prin dantelura variată a conturului, aduce în compoziţia fotografiilor din natură, la munte şi la cote de nivel mai coborâte, un element care-i asigură reuşita. Din masa mare de stânci, există în ţara noastră o categorie importantă care merită nu numai rolul compoziţional, ci o atenţie cu totul specială. Este vorba de acele stânci sculptate, de mărimi foarte diferite care, în unele cazuri, au constituit deja obiectul unor cărţi poştale ilustrate cu o largă răspândire, ca de exemplu Sfinxul din Bucegi, Babele, Sfinxul din Ciucaş etc.

Neglijăm deocamdată aspectul unei dispute asupra autorului acestor sculpturi: omul sau factorii naturali. Indiferent de originea lor, este categoric că ele prezintă o importanţă deosebită care nu a fost încă suficient pusă în valoare. Dacă ele au fost realizate de om (bineînţeles prin fasonarea unor blocuri create de natură) sculpturile reprezintă o valoare incalculabilă asupra căreia nu mai este cazul a insista. Dacă ele au fost create integral de natură, inclusiv detaliile de mare fineţe (nări, pleoape, buze etc.) atunci ele constituie obiecte de mare atracţie turistică care trebuie valorificate la maximum, atât pentru turismul nostru cât şi pentru cel extern.

În ambele cazuri fotografia este prima tehnică şi cea mai importantă care le poate scoate în evidenţă. Unele dintre aceste sculpturi se lasă uşor fotografiate neridicând probleme în alegerea staţiei şi a unghiului de fotografiere ca de exemplu aşa-zisul Sfinxul de la Topleţ, reprezentându-l probabil pe Hercule. La aceste fotografii nici condiţiile speciale de iluminare naturală nu pot aduce în general variaţii importante ale imaginii.

Alte sculpturi însă ridică probleme deosebite: găsirea pe de o parte a punctului optim de instalare a aparatului, iar pe de alta a iluminării optime, ambele operaţiuni necesitând tatonări uneori îndelungate. Există desigur şi cazuri speciale care necesită o doză de echilibristică a operatorului în poziţia sa sau a aparatului, ca de exemplu situaţia de vizare de la mare distanţă pe verticală în jos în vizorul reflex folosită de C. Săvulescu pentru a putea încadra corespunzător Acul Cleopatrei din munţii Făgăraşului.

Revenind la cazurile obişnuite trebuie menţionat că sculpturile megalitice se fotografiază de la distanţă, ceea ce implică în majoritatea cazurilor folosirea teleobiectivelor. Această distanţă este în funcţie în primul rând de înălţimea obiectivului şi se poate ajunge în unele cazuri la valori de ordinul a peste 1 km.

Cu aceste precizări vom ilustra problema găsirii staţiei optime pe o formaţiune în general foarte bine cunoscută din muntele Ceahlău, denumită Cuşma Dorobanţului. Ea este situată în apropierea cabanei 7 Noiembrie şi se află pe un versant îndreptat spre lacul de acumulare Bicaz, permiţând abordarea ei din diferite unghiuri.

Majoritatea fotografiilor apărute în diverse publicaţii nu spun nimic despre valoarea deosebită a acestei stânci, ea putând fi – în aceste condiţii – pe bună dreptate explicată ca rezultatul haotic al factorilor naturali (vânt, îngheţ-dezgheţ, eroziune diferenţială etc.). Unele dintre aceste fotografii pun în evidenţă şi unele detalii complet nesemnificative ceea ce de altfel a permis „actualizarea” stâncii prin botezarea ei cu titlul menţionat, pe motivul că s-ar vedea o căciulă mare de dorobanţ, un capăt de ţeavă de puşcă, etc.

 Dacă este privită cu dragoste şi competenţă iată însă că stânca pune în evidenţă un mesaj ancestral sau cel puţin o atracţie turistică deosebită. Prin talentul maestrului sportului Emilian Cristea aspectele ruiniforme devin coerente şi pun în evidenţă cu o deosebită claritate un splendid profil bărbătesc care priveşte blând în oglinda lacului Bicaz. Din punct de vedere turistic aceasta este staţia optimă din care trebuie privită stânca. Ea trebuie marcată pe teren pentru ca deplasarea până acolo să fie pe deplin valorificată. S-ar părea că s-a „scos” maximul din această formaţiune şi prin faptul că au dispărut acele elemente de prisos existente în folclorul contemporan: cuşma, puşca şi implicit deci dorobanţul.

Iată însă că un fotograf profesionist, turist şi el, nu de ocazie, adânceşte şi mai mult problema, evidenţiindu-i posibilităţi neaşteptate. Oseph Cahane a reuşit o fotografie, care la prima vedere pare mai puţin spectaculoasă, piatra pierzându-şi din noul unghi prestanţa verticalităţii ei. Se poate constata cu uşurinţă, chiar şi fără desene ajutătoare, că de fapt imaginea umană este dublă, omologul ei apărând exact opus şi reprezentând probabil o femeie (ca în numeroase alte cazuri de profile umane cu nasul tăiat).

Asemenea imagini de tip Ianus se găsesc din abundenţă în munţii noştri şi dacă stânca nu este izolată dualitatea se realizează prin suprapunere.

Staţia optimă anterioară trebuie modificată ca atare, ca şi de altfel – în acest caz – a curentului de opinie actual în privinţa originii ei, căci din punct de vedere statistico-matematic probabilitatea ca vântul să «modeleze» pe două direcţii diferite este exagerat de mică. În acestă direcţie un aport poate fi adus de o fotografie făcută din apropiere, ca cea a marelui cunoscător al munţilor Ceahlău, Dr. G. Iacomi. Acesta pune în evidenţă că sculptura are un postament paralepipedic cu feţele bine prelucrate.

Desigur că posibilităţile de exploatare artistică fotografică a sculptiurii nu se pot considera epuizate decât după rezolvarea şi a problemei iluminării. Aceasta, odată staţia optimă fiind găsită, este o chestiune doar de răbdare, de-a lungul unei zile însorite.

Problema iluminării este mult mai greu de rezolvat în alte sculpturi megalitice ca de exemplu la Sfinxul din Bucegi (unde se aşteaptă ziua de altfel cunoscută când se produce iluminarea naturală a orbitelor), Stânca Omul (unde se urmăreşte formarea prin umbră a unui profil pe sol). În cazul unor sculpturi în basorelief ca cele de pe stânca Baba Mare importanţa iluminării este decisivă.  Aspectele acestei probleme de ridicat nivel profesionalism fotografic nu poate fi prezentată decât separat cu o altă ocazie.

Din cele arătate s-ar putea aprecia că fotografii consacraţi şi cei începători ar putea să acorde o atenţie mai mare formaţiunilor stâncoase din ţara noastră cu atât mai mult că ele apar, şi în zone deluroase şi chiar de câmpie (ex. Cheia în Dobrogea).

Nu este de neglijat nici faptul că asemenea fotografii au luat un mare număr de premii. Menţionăm de exemplu, excelentul film al studioului Alex. Sahia, «Mistere în piatră» realizat ăn anul 1968 de regizorul N. Ortocol şi operatorul de imagini Liviu Georgescu care a luat mai multe distincţii în străinătate, fotografia „Sărutul Babelor” de O. Cahane premiată la Trento sau fotografiile prof. Marius Gall şi A. Toncoglaz premiate în anul 1976 de ziarul «Informaţia Bucureştilor»”.