”Sfinxul” din Bucegi – Debutul (IV)

Expoziția de propagandă turistică fotografică din 1932 a avut un catalog dedicat, editat de Subsecretariatul de Stat al Presei și Informațiilor la I.A.G. ”Oltenia”, București:

Ca ciudățenie ultimele două poziții ale listei (pg. 15) sunt ocupate de fotografiile lui Petre Juster: penultima, 211. ”Babele, în Bucegi” și ultima, 212. ”Sfinx (în Bucegi)”. Aceasta pare a fi denumirea fotografului.

Spre sfârșitul anului, la Atelierele de Foto-Roto-Gravură ”Adevărul” S.A. apare albumul lui Alexandru Bădăuță – ”Priveliști românești” -, care prinde între coperți fotografiile expoziției deja amintite. Printre ele¹, Babele (pg. 37) , Sfinxul (pg. 38) și un clișeu al lui A. Maidlinger cu o piesă megalitică (pg. 21), care cere o discuție separată:

Legenda fotografiei la pagină introduce formularea ”Sfinxul românesc”, pe care o atribuim lui A. Bădăuță.

Urmând firul publicisticii, Sfinxul reapare pe la mijlocul anului 1936, în ”Basme de piatră”, articol publicat de același Bădăuță în revista ”România”. De remarcat același clișeu, al lui Juster:

Legenda este simplă – ”Sfinxul (Bucegi)” -, iar în text piesa și fotograful nici nu sunt menționați. Aceasta este referința invocată eronat de ing. Silviu N. Dragomir într-un articol din 1986:

”Cu toate strâdaniile și căutările întreprinse , cea mai veche denumire de Sfinx am găsit-o într-o referire din Buletinul Alpin pe anul 1935, iar în anul următor, în revista România, profesorul Alexandru Bădăuță îl descrie primul, și-l numește Sfinxul Românesc”².

Este sursa citată de Wikipedia și de acolo preluată în buclă, la infinit, deși am arătat că este greșită (în parte vedeți și mai sus de ce). L-am informat pe răposatul Dragomir, apropiat al nostru, despre datele noi apărute. Le-a parcurs, le-a acceptat, mai trebuie doar să afle asta și ignoranții digitali.

În schimb, Bădăuță oferă (unora!) o surpriză de proporții:

”Iar pietrele, cioplite de fulgere şi de ploi, devin blocuri masive de legende şi de basm. Liniile lor sunt pagini scrise într’un alfabet pe care închipuirea izbuteşte totdeauna să-l descifreze, ca pe un glas, eliberat de orice ecou pământean, adresat direct inimii omeneşti.

Mă gândesc, bunăoară, la «Babele»; acele fantastice umbrele de piatră deschise de veacuri, altădată peste drumurile ciobanilor, azi numai deasupra potecilor turiştilor. Situate pe ridicătura care formează un fel de baraj natural la vârful superior al Văii ţepilor, într’un punct de unde domină poteca dela Schiel spre Omul, Babele se bucură de una dintre cele mai frumoase aşezări alpine din câte există în munţii noştri.

Dacă n’ar fi, astfel, decât singur peisajul, şi încă ar fi destul ca el să lămurească marea înrâurire pe care aceste locuri au exercitat-o asupra fanteziei drumeţilor şi a ciobanilor. Crescând însă din el, ca o altă chemare şi mai puternică, Babele l-au complectat şi i-au sporit prestigiul. E greu de spus în ce măsură toate câte se povestesc despre ele simt adevăruri sau pur şi simplu născociri: măreţia cadrului care le înconjură, forma lor bizară şi prezenţa inexplicabilă a acestor uriaşe pietre într-un platou căptuşit numai cu groase covoare de erburi, formează tot atâtea justificări, pentru oricare din aceste alternative.

La masa de lucru, cetind nu numai paginile inspirate ale Carmen Sylvii, Bucurei Dumbravă şi ale lui Nestor Ureche, dar chiar studiile, sprijini le de un bogat aparat ştiinţific, ale d-lui Ovid Densuşeanu (necesită discuție separată – n.n.), eşti înclinat să consideri pură invenţie totul. Dar acolo sus, atunci când te afli în preajma lor, lucrurile se schimbă.

Babele încetează de a mai fi numai un accident geologic: simple pietre, fie aruncate de vreo uriaşă praştie a adâncurilor pământului, fie prăvălite dintr’un munte, astăzi dispărut. Simţi trăind în jurul lor o întreagă lume nevăzută. Vecinătăţile li-se populează de o puzderie de fiinţe magice. Închipuirea vede aevea, urcând pe poteci a căror urmă noi am pierdut-o demult, procesiunile de preoţi păgâni, îmbrăcaţi în odăjdii grele, cu sunătoare brăţări şl podoabe de aur. Ei izvorăsc din adâncurile Peşterei Ialomiţei, unde tradiţia mai păstrează şi azi un schit de călugări, şi mână din urmă cirezile de vite destinate sacrificiului. Pe aceste pietre, altădată altare, sângele şi focul răscumpărau probabil păcate şi potoleau mâniile unor zei cari, de bunăseamă, nu mai locuesc azi pe aci. Vântul frângea apoi lujerile subţiri ale fumului care se ridica spre cer. Aromele tari ale pădurii înăbuşeau pe acele ale mirodeniilor arse. Procesiunea întreagă se retrăgea în Peşteră şi în legendă”³.

Este prima treaptă a scenariului inițiatic propus ca original de domnișoara Cristiana Pănculescu. Desigur, ei i l-a ”povestit” Sfinxul, scuză penibilă pentru a evita referințele bibliografice și a necinsti astfel contribuția celor dinaintea ei.

”Basme de piatră” este reluat aidoma în deschiderea albumului ”Munții României”, publicat de Bădăuță în 1942. Orice referire la Sfinx lipsește. O posibilă explicație ar fi provenineța exclusivistă a fotografiilor (colecția sibianului Iosif Fischer), deși ar fi putut fi prins măcar într-o vignietă din cele realizate de I. Demetrescu-Dem.  O simplă referință la an explică suficient lipsa⁴: Juster era judeu și vremurile erau cum erau. În orice caz, dezinteresul lui Fischer, un împătimit al Bucegilor, pentru Sfinx, spune multe.

În 1941 apare al IV-lea volum – ”Prin munții noștri” – al seriei de popularizare ”Pitorescul României”, inițiată de profesorul I. Simionescu. Este ilustrată cu fotografia lui Juster (din nou!), insistându-se pe factorii naturali care au modelat stânca:

”Dar tocmai amănuntele care ne fascinează, sunt semnele necontenitei lui dărâmări. Apa sub toate formele îi e duşmanul cel mai activ, zi de zi, clipă de clipă. Vine în ajutor însă şi vântul, fără piedică suflând pe înălţimile expuse. Îl învăluie, îl biciueşte, îl roade unde piatra e mai moale. Astfel au luat naştere acele fantastice şi uriaşe chipuri de pe podişul Caraimanului, cărora poporul le-a spus Babele, stând la sfat.

Acelaş joc de forţe a dat naştere celeilalte stânci, care în adevăr samănă cu capul Sfinxului din Egipt (s.n.)”⁵.

În premieră se oferă o explicație a denumirii de ”sfinx”, cu trimitere explicită la cel de la Gizeh.

În 1946 apare ghidul lui I. Ionescu-Dunăreanu, ”Drumuri de munte. Călăuză turistică” (Editura de Stat, București). Sfinxul este menționat ca ”element turistic” (cota  2210 m)⁶. După știința noastră, este prima instanță în care apare o prelucrare grafică a Sfinxului din Bucegi (pg. 45):

Note: ¹Legendele la pagină:  ”Eroziuni eolice în Bucegi” (pg. 21), ””Babele” în munții Bucegi” (pg. 37), ”Sfinxul românesc” (pg. 38). Legendele la ”Tabla de materii” (pg. 205): ”Eroziune eolică în Bucegi (Clişeul A. Maidlinger)”, ”Babele (Clişeu P Juster)”, ”Sfinxul (Clişeu P. Juster)”; ²Silviu N. Dragomir – ”Sfinxul din Bucegi. Legendă și adevăr despre megaliți”, în ”Almanahul turistic”, 1986, p. 121-123. Reluat parțial în Silviu N. Dragomir – ”Enigme în jurul nostru”, Ed. Enmar, București, pg. 132. Reluat integral în Silviu N. Dragomir – ”Megaliți & microliți”, Ed. C.I.D., București, 2018, pg. 41 și 43; ³Al. Bădăuță – ”Basme de piatră”, în ”România” (revista ONT), nr. 11-12/aug.-sept. 1936, pg. 12-13; ⁴Este unul din motivele repulsiei noastre față de antisemitism (deși admitem că unele argumente sunt valabile, dar greșit instumentate): – primitivismul generalizării și judecata la grămadă. Ce treabă avea evreul patriot P. Juster cu mașinațiunile oculte sau influențele nefaste?; ⁵I. Simionescu – ”Prin munții noștri”, Ed. Cartea Românească, București, 1941, pg. 107. Referința ilustrației ”Sfinxul (O.N.T.)” (pg. 234), care ocolește punctarea reală a autorului care nu-și înstrăinase drepturile, întâresc cele menționate la nota precedentă; ⁶I. Ionescu-Dunăreanu – ”Drumuri de munte. Călăuză turistică”, Editura de Stat, București, pg. 34.