Tainele mistice ale Daciei (G. Lungulescu) V

Urmând un subtitlu furnizat chiar de G. Lungulescu, serialul nostru se intitulează ”Tainele mistice ale Daciei”. Autorul leagă supranaturalul de (para)istorie, într-un binom care-și  autopotențează prin reciprocitate elementele constitutive. Aici a fost marele talent al personajului interbelic, în această abordare stă pionieratul său.

După ce ne-a conturat Clisura ca centru sacru al antichității daciene, el ne readuce în prezent, prin intermediul unui personaj fabulos – Miskin-Baba, prințul cerșetor, derviș și înțelept, făcător de minuni și profet:

”Un Buda mahomedan în insula Ada-Kaleh

G. Lungulescu

Dela Orşova ajungi în insulă cu barca. Vederea e superbă.

În mijlocul apelor ce par şi ele încremenite de atâta frumuseţe, silueta insulei cu terasele-i suprapuse se profilează în decorul solemn al munţilor ca o continuă rugăciune îndreptată spre cer.

Până şi zidurile roşii, arse de soarele sutelor de ani, ziduri ce se aprind sub văpaia fiecărui răsărit de soare, pentru a păli iarăşi în umbra suavă a fiecărui apus, par a coritinua să se roage şi ele şi să evoace măreţia unui trecut aproape stins.

Predominând vechile întăriri crenelate ale mânăstirii întemeiată de ordinile călugărilor franciscani, se înalţă de trei veacuri moscheea, al cărei minaret, svelt ca o săgeată, simbolizează încă pentru bătrânii musulmani puterea rasei lor.

Chiar şi acum, în limpezimea văzduhului şi-n magia lui de lumini şi de culori, minaretul spintecă văzduhul ca un strigăt spre izbândă.

Dar sufletul credincioşilor nu-l mai urmează. Fanatismul din trecut, e mort.

Mai ales după război, Ada- Kalehul, cuibul neîntrecuților  războinici ai Sultanilor, a rămas o insulă de pescari umili şi liniştiţi, ce piereau de foame şi de oftică.

Oamenii aceştia, paşnici, visători şi impasibili, având în bunăvoinţa lor atrăgătoare acea simpatie deosebită a tuturor firilor din Orient, îţi câştigă toţi sufletul de cum îi cunoşti.

Sunt atât de primitori, încât cu toate fesurile de care nici cei mai occidentalizaţi nu se despart niciodată, îţi par cunoscuţi, fapt care-ţi dă dorinţa de a te apropia de ei ca de fiinţe şi de lucruri ce-ţi sunt dragi.

***

Alături de căsuţa bătrânei Umurli Taür, căsuţă curată cu belşug de flori în faţă, iar în spate cu bolţi puternice peste care se aştern coridoare cu adevărate chilii, căsuţă în care îmi petrec în fiecare an o parte din timpul liber al vacanţei, se află o grădină sterilă cu nisip mult, dar cu umezeală prielnică smochinilor.

La umbra plăcută şi dulce a unui smochin din această grădină, unde venea regulat să-şi pască vaca slabă şi costelivă, singurul sprijin şi mijloc de hrană al nepoţeilor săi, bătrânul şi învăţatul hoge Hafiz Uzeir, om cult, stăpânitor al multor limbi străine, căruia însuşi împăratul vienez îi arătase o deasebită simpatie, mi-a povestit anul trecut rostul mormântului venerat din parcul insulei.

Ultimul prinț Samanaid. – «Mormântul care te interesează atât de mult», – mi-a spus venerabilul hoge,  «este al ultimului prinţ Samanaid din vechea dinastie de Uzbek.

Există la marginea stepei aziatice a Kirghizilor, acolo unde se întretaie marile drumuri ale Asiei răsăritene cu cele din apus, un stat bogat, cel mai puternic şi mai populat din tot Turkestanul, statul Buhara sau Khanatul de Bukhara.

În preajma apelor ce-l străbate, pământul este deosebit de bogat. Creşte belşug de grâne, iar strugurii, fructele şi tabacul acestui pământ, sunt renumite pretutindeni ca şi caii lui.

Deşi locuitorii aparţin toţi religiei noastre musulmane, origina lor este deosebită. Majoritatea locuitorilor sunt iranieni, deci Persi; iar restul e format din triburi arabe şi turceşti, din kalmuci, din kirghizi, turcomani şi arabi. Populaţia regatului poate fi de peste cinci milioane de suflete.

Bogată cum este, Bukhara sau vechea Sogdiana cum îi zicem noi, a fost totdeauna dorită de cuceritori. Ea a făcut parte din imperiul persic al lui Alexandru cel Mare, a fost rând pe rând cucerită de turci de chinezi, de arabi, până când, către sfârşitul veacului al 14-lea (sic!) a căzut sub domnia necruţătoare a lui Tamerlan.

Până atunci capitala oraşului fusese Samarcandul. Distrus de Gengis-Khan, capitala fu mutată odată cu reînvierea puterii Uzbekilor la 1500 la Buhara. Această veche dinastie a Samanaizilor-Uzbeki, a durat până la 1786, când ultimul ei descendent, prinţul al cărui mormânt este în această insulă, a renunţat la tron, plecând în lume ca să-şi găsească ceea ce brahmanii indieni numesc ”santhi”, adică pacea sufletului.

Din câte am putut afla, acest ultim prinţ samanaid, era foarte învăţat. Reşedinţa regatului său, însemna prin însăşi numele ei, ”comoara ştiinţei” – Bokhara.

În jurul palatului în care el se născuse, se găsesc trei sute şaizeci de moschei, cu mormintele mai multor sfinţi musulmani şi minunatul minaret din Mirghàrab.

Oraşul, care este unul din cele mai importante ale Asiei, este şi cel mai vestit totodată pentru şcolile lui.

În timpul când eu însu-mi am învăţat acolo, el avea peste 60 de colegii, sau cum le zicem noi ”medresé” de teologie, de drept şi de medicină.

Pe timpul meu se povestea încă de mintea strălucită a ultimului prinţ Samanaid, care-şi însuşise din cărţi şi dela învăţaţii numeroşi pe care-i avea la curte, tot ceeace ştiinţa vremii îi putuse oferi.

Dar el era pe cât de învăţat pe atât de bun şi de virtuos, încât deşi nu avea decât 30 de ani când a părăsit palatul Khanatului din Bokhara, poporul îl socotea de sfânt.

În urma unui vis, care l-a influenţat puternic, prinţul şi-a luat rămas bun dela curte, dela învăţaţii lui prieteni, a împărţit cea mai mare parte din averi săracilor, a cerut să se întemeieze o altă dinastie a Uzbekilor, şi a plecat după cum i se ceruse în vis spre insula sfântă dela cataractele Dunării.

Astfel a ajuns el la Belgrad, care se afla pe atunci sub stăpânirea turcească.

Pentru readucerea lui la Bokhara a intervenit la Sultan însuşi marele calif. Toate încercările Sublimei Porţi n’au folosit însă la nimic.

Şi fiindcă populaţia Serbiei era nemulţumită de stăpânirea turcească şi se plângea sultanului, acesta a cerut prinţului care se afla la Belgrad să fie cadiu, adică judecător până la potolirea nemulţumirilor.

Prinţul a primit şi prin înţelepciunea lui a redat cu uşurinţă oamenilor pacea şi dreptatea pe care o cereau.

Când a vrut să plece însă, guvernatorul nu l-a lăsat, dând poruncă să fie păzite toate cele 12 eşiri ale cetăţii, ca să nu poată părăsi Belgradul.

Dar n’a trecut mult şi paznicii dela toate cele 12 porţi ale cetăţii, au venit laolaltă declarând paşei că prinţul a eşit în acelaş timp prin toate eşirile, fără ca ei să aibă puterea de a-l împiedeca.

Guvernatorul a înţeles atunci că principele era un sfânt, împotriva căruia nu putea face nimic şi l-a lăsat să-şi urmeze drumul pe calea pe care-l chemase Dumnezeu».

Şi bătrânul hoge mi-a povestit mai departe, cum ultimul descendent al dinastiei Samanaizilor, a sosit in insula Ada-Keleh devenind umilul Miskin-Baba, mi-a povestit faptele şi apariţiile lui minunate, dintre care cea mai impresionantă s’a petrecut anul trecut, fapte şi apariţiuni pe care le voi repovesti la rândul meu pentru frumuseţea lor deosebită”.

G. Lungulescu – ”Un Buda mahomedan în insula Ada-Kaleh”, în ”Universul”, nr. 222/14.08.1932, pg. 5

Scurte comentarii. Publicistica despre Miskin Baba este săracă în România, majoritatea materialelor de presă reluând, integral sau fragmentar dar totdeauna redundant, textul lui G. Lungulescu.

Identitatea lui Miskin Baba rămâne o enigmă, nu știm să fi încercat cineva să-i stabilească biografia. Dincolo de izul hagiografic al relatării (de exemplu episodul dedublării), surprinde ținta improbabilă – ”a plecat după cum i se ceruse în vis spre insula sfântă dela cataractele Dunării”. Nouă Ada Kaleh ne-ar părea mai degrabă un loc de retragere decât o destinație providențială.

Reținem și o înlănțuire cronologică, pe cre suntem tentați s-o analizăm din prisma unei doze calculate de oportunism:

• • • În data de 4 mai 1931regele Carol al II-lea ajunge pe Ada Kaleh, acordând localnicilor generoase privilegii economice (scutiri de taxe);
    • În același an, Lungulescu și ulterior vizitei, Lungulescu își țese plasa mitologică;
    • Profeția carolină a lui Miskin Baba (pe care-o vom dezvolta în episodul următor) îi este relatată autorului în aceeași perioadă ”mi-a povestit anul trecut”.

Când este prea frumos pentru a fi adevărat, …