Fabrica de visuri și iluzii. La simpozionul cu daci desfășurat acum ceva timp la Palatul Parlamentului ne-am întâlnit cu o doamnă. Numele nu contează, cunoștință veche. N-am scăpat ocazia de a-i reproșa implicarea activă într-una dintre cele mai grotești făcături autohtone, Afacerea ”cu oase” de la Plăviceni. Inițial a avut o atitudine prudent-defensivă: că s-a exagerat, că i s-au pus în gură cuvinte, că s-a manipulat contextul, clasicul ”n-ai cu cine…”, etc. Însă în toiul discuției i-a scăpat o propoziție care-i rezuma fidel doctrina:
”Trebuie să le dăm oamenilor mituri și speranțe”.
Am încercat să-i explicăm că este un joc periculos, mai ales între amatori, dar degeaba. Au rămas nerostite unele întrebări: Care noi? Ce justifică impertivul trebuie? Și altele.
Nevoia de a creea mituri pentru a întări speranța am întâlnit-o ulterior și în discursul privat al altora, explicit afirmată. Remarcasem deja că oamenii care împing istorie pe centurile sociale n-au nicio treabă cu istoria-istorie, că la mijloc este altceva, o formă primitivă de propagandă. Un pseudo-mesianism automisionat, decreștinat. În religia lui Hristos, speranța vine de la Dumnezeu. În varianta post-modernă, speranța este efectul fabricațiunii, minciunii ”justificate” de scopuri superioare. Un fel de filetism parareligios, căci adesea noul mit face apel la noțiuni și elemente din sfera altor lumi.
”Linia dură”. Cultura de mase nu se face prin cărți, ci prin periodice. Radioul, ziarul și revista reprezentau acel curent dinamic și vibrant care împrăștia idei, opinii și cunoștințe. Cărțile nu se adresează oricui și până la urmă, e bine că-i așa.
Vechile mass-medii veneau la pachet cu un scăzământ, depășit în epoca internetului, perisabilitatea. Și cu o consecință: ceva îți capta atenția și rețineai, însă pe parcurs uitai unde și cum și era dificil să regăsești sursa. Regretabil. Însă acest neajuns le-a transformat în mijloace ideale de propagandă. Sau de sădit năstrușnicii.
Dan Corneliu Brăneanu a fost unii dintre pionierii unui curent pe care l-am numit protocronism magic. Pionier e puțin spus, Silviu N. Dragomir, care-l știa mai bine și mai de demult, îl plasa pe Brăneanu în ”aripa dură” a acestui naționalism deviant. Românii trebuiau să fie piua-ntâi nu doar în lumea asta sau în lumea de dincolo, dar și în alte lumi. Cei dintâi, cei mai mari, cei mai tari, cei mai ce…
Într-una dintre construcțiile menite să accentueze specificitatea etnică a poporului român, Brăneanu va produce o idee care s-a încetățenit ca adevăr necontestat:
”… aparițiile Mariale sunt specifice occidentului catolic, în timp ce la noi cele specifice sunt cele ale Moșului, pentru că – după cum vom vedea – el are o mare tradiție, la noi apărând din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre”1.
La mijloc este o manipulare a statisticilor, dublată de gândire dezirativă. În fapt, Brăneanu uită (sau mai precis uită să menționeze!) că aglomerarea de ”Moși” din perioada interbelică este consecința directă a Maglavitului și a mediului care l-a generat.
Plecând de la concluziile eronate ale lui Brăneanu, cărora între timp li s-a uitat genitorul, diverși interesați cu aere de cunoscători (”profesori”!) propagă mai nou ideea că aparițiile Fecioarei Maria ocolesc spațiul ortodox. Irelevant la ce încheiere urmăresc dânșii să ajungă. Important este că vorbesc vorbe și răspândesc minciuni! Și doar un naiv ar putea crede că poziția lor izvorăște (doar) din ignoranță și semidoctism.
(va urma)
Notă: 1Dan Corneliu Brăneanu – ”«Moșul» și România”, în ”Magazinul parapsihologic”, nr. 14/decembrie 1993, pg. 3. Tehnica reîmpachetării îi era specifică lui Brăneanu. Așa se face că ideația poate fi întâlnită în multe alte materiale semnate de-a lungul timpului de împricinat. Insistăm pe faptul că autorul menționat era animat de cele mai bune intenții. Nu i se pot impune dezvoltările ulterioare, complet străine de spiritul operei sale.