Între Știință și Tradiție (II)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (1 din 9)

Istoria ne spune că Galileu a construit acum 300 de ani primul telescop, revelându-se astfel că ceiace numim «Calea Laptelui», e o massă de bilioane de stele, ce nu se pot distinge cu ochiul liber.

Se pare însă să astronomii antichităţii au cunoscut acest adevăr cu mii de ani înaintea noastră.

Marea piramidă a lui Keops ridicată acum 5000 de ani, dovedeşte că arhitecţii egipteni posedau cunoştinţe astronomice şi matematice de o profunzime şi precizie, ce uimesc pe savanţii moderni. După părerea câtora experţi, marea piramidă revelează o ştiinţă pierdută pentru omenire timp de 50 de secole şi care a început să reapară abia în anii din urmă.

Pe monumentele asiriene ridicate cu mii de ani înainte, se văd reprezentările unui corp ceresc încercuit de un inel, ce pare să fie Saturn. Or, acest fapt n’ar fi ajuns la cunoştinţa celor vechi, decât privind astrul printr’un telescop; afirmaţia istoricilor cari pretind că telescopul e cunoscut numai de trei sute de ani, e deci absurdă.

Savanţii au aflat abia în timpul din urmă de posibilitatea transformării unui metal în altul. Ultima şi cea mai senzaţională descoperire e faptul, că între mercur şi aur există o strânsă înrudire atomică şi că mercurul ar fi aici metalul cel mai susceptibil de transformare în aur.

Dar… vechii alchimişti ştiau acest lucru şi experimentau fără preget, încercând să fabrice preţiosul metal.

Se prea poate ca instrumentele de precizie ce au permis construirea piramidei lui Keops să nu fi fost inventate de vechii egipteni.

În cazul acesta, care e originea ştiinţei lor? A existat oare o rasă de oameni superiori din cari s’au strecurat câţiva în Egipt, aducând cu ei acel minunat capital de cunoştinţe şi de realizări ştiinţifice? Şi cum de-au dispărut de pe suprafaţa pământului, fără a lăsa vre-o urmă?

Sunt totuş indicii că într’adevăr au trăit şi că au lăsat vestigii, care când se vor fi găsit şi interpretat, savanţii moderni vor saluta uimiţi o ştiinţă străveche, care a pătruns multe din adevărurile firii şi a atacat probleme de importanţă vitală, fără să facă uz de telescoape, microscoape, laboratoare, etc.

Dacă un Edison, un Marconi sau oricare alt geniu inventiv al epocii noastre, ar face un salt de 50.000 ani în trecut, cu tot bagajul lor ştiinţific dar cu mâinile goale, ar fi fericiţi să reuşească a trăi viaţa trogloditului.

Lipsa de laboratoare, de mine şi uzine, le-ar reduce realizările la foc, la arc şi săgeată, la cultivarea câtorva cereale şi poate la domesticirea unui animal.

Iată însă, că într’o epocă preistorică, oameni lipsiţi completamente de înlesnirile technicei, au găsit totuş deslegarea multora din enigmele universului.

Principala deosebire între om şi celelalte animale constă în aceea, că singur omul a căutat să afle elementele determinante ale fenomenelor din lumea sa. La animale, perceperea şi celelalte resorturi ale intelectului, se rezumă la a stabili ce se poate mânca şi ce nu, când trebue să atace şi când trebue să fugă. Maimuţele şi alte câteva animale mai superioare în scara animală, sunt văzute câteodată examinând obiecte neînsufleţite, cu un aer de vădită curiozitate. Singur omul a persistat îndeajuns, pentru a realiza ceva cu această curiozitate.

Câinele, cel mai inteligent tovarăş al omului şi-a văzut mii de ani la rând stăpânul, făcând focul şi întrebuinţându-l. Nimeni nu apreciază mai mult decât el binefacerile acestui fenomen şi totuş, poate muri de frig fără să-i dea un gând a arunca o surcea pe un foc ce se stinge, pentru că niciodată nu s-a întrebat de ce arde focul.

Vastul echipament mecanic pe care se bazează progresul ştiinţei moderne, e în mare parte inventat de curând sau perfecţionat recent. Se naşte acum următoarea întrebare: a evoluat oare şi intelectul omului?

Când ne gândim la oamenii cavernelor, ne închipuim de obiceiu fiinţe sălbatice şi nevolnice, dotate cu creere reduse, în cranii mici şi dure. Mulţi din ei erau astfel, dar cu mii de ani înainte de prima însemnare istorică, a existat o rasă de troglodiţi europeni, cu creere mai desvoltate şi mai bine înzestrate decât al omului mijlociu de astăzi.

Care să fie originea acestor supraoameni cari par să fi căzut subit dintr’o altă lume? Vasul Chalenger al Marinei britanice pregăteşte tocmai o expediţie, în speranţa de a găsi un răspuns la această întrebare. Se plănuesc o serie de sondări, care să delimiteze Atlantida, dacă într’adevăr a existat vre-odată.

Legenda spune că această mare insulă, denumită «Colonadele de Vest ale lui Hercule», ce s’a prăbușit cu mult înainte de înregistrarea Greciei și a Egiptului în istorie a fost odată locuită de un popor de oameni superiori.

Nimeni n’ar putea spune ce au devenit aceste admirabile specimene umane, ale căror schelete sunt de o desvoltare atât de perfectă, încât au fost numiţi «Greci ai epocii de piatră».

S’ar prea putea ca ei să fie autorii acelei ştiinţe pierdute. Craniile lor cel puţin erau destul de mari, pentru a adăposti creere capabile de astfel de realizări.

Străvechile fosile umane, ne dovedesc că strămoşii noştri primitivi nu erau cu mult superiori gorilei sau cimpanzeului şi probabil curiozitatea lor incurabilă, – această trăsătură caracteristică speţei, – i-a făcut mult să sufere. Nu încape îndoială că şi-au ars degetele de mii de ori, până au învăţat cum să se servească de foc şi au continuat să-şi primejduiască mereu viaţa, fascinaţi de mirajul descoperirilor.

În linii largi vedem că drumul până la confortabila civilizaţie modernă, când omul, urmaşul maimuţei a ajuns să umble în smoking fără să fie ridicul, – s’a făcut cu mers de omidă.

Progresul n’a fost însă constant. Miraculoase salturi înainte au alternat cu căderile înapoi.

În antichitate, grecii, au uimit lumea nu numai prin manifestările lor literare şi artistice, dar şi cu descoperirile ce formează astăzi bazele ştiinţei noastre.

Se părea că omenirea atinsese culmile civilizaţiei, dar câteva secole mai târziu, lumea cădea in întunericul şi mizeria medievală.

Iată însă că aşa numiţii «greci paleolitici» a căror epocă se pierde în negurile preistorice, au fost victimele unei catastrofe mai teribile.

Cro-Magnon-ul atingând în medie înălţimea de doi metri, cu un creer mult mai mare decât al europeanului sau al americanului mijlociu de astăzi, s’a întins în Europa pe o mare porţiune şi fără îndoială, a dominat-o. Dar la un moment dat, nu se ştie cum, a dispărut.

În urmă, o speţă de oameni cu scheletul şi craniul mult mai mici, au trăit şi au murit, lăsându-şi oasele şi uneltele, în locurile populate mai înainte de aceşti giganţi.

Au proectat oare aceste creere de o extraordinară desvoltare, vre-o rază de lumină asupra misterelor Universului? Fără îndoială, au desfăşurat o activitate intensă, pătrunzând adânc problemele, întocmai cum dintele rozătoarelor sfredelia copacii acelor zile. Mare parte din înţelepciunea lor ne-a parvenit degenerată, îmbâcsită de magie şi vrăjitorie.

Primul lucru pe care şi l-a propus ştiinţa modernă, a fost să cureţe bagajul fără sens ca: alchimia, astrologia, necromancia, transmutarea metalelor, elixirul vieţii, piatra filosofală, etc… A prins apoi să-şi croiască un drum nou, elaborând principii ce se bazează numai şi numai pe pozitivul experimentărilor şi atunci abia, spre marea-i uimire, a început să vadă că vechile tradiţii, chiar acelea pe care le numia superstiţii, nu sunt toate legende, cum obicinuia să le privească până mai ieri cu atât dispreţ.

Continuând cercetările, am intrat iar pe misterioasele căi, urmate cu stăruinţă de predecesorii noştri şi pe care le-am crezut definitiv părăsite.

Interesant de notat e faptul, că le reluăm conduşi nu de simple credinţe lipsite de temei, ci de raţionamente şi experienţe, într’un cuvânt, de nenumărate dovezi tot atât de palpabile şi de indiscutabile, ca acelea ce ne-au făcut să ne revoltăm împotriva vechilor noţiuni.

Am ieşit din vechia lume ce părea cu desăvârşire lipsită de logică, dar raţiunea însăşi ne-a condus înapoi, aruncându-ne într’un haos mai teribil decât acel din care ne lăudam că scăpasem.

Vom demonstra în capitolele următoare acest fapt. Examinând pe rând legendele, care au legănat omenirea până la începutul perioadei actuale, vom vedea că tocmai cele ce par mai absurde, cuprind elemente de adevăr şi în sfârşit, că unele ne dau explicări pe care în zadar le-am fi căutat aiurea”.