Între Știință și Tradiție (IV)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (3 din 9)

Am arătat că întorcându-ne către începuturile istoriei, găsim că omul apare din negurile timpului, când scrisul nu exista încă, cu un surprinzător echipament de cunoştinţe generale asupra lumii.

Departe de a fi un ignorant, omul preistoric poseda mult mai multe noţiuni precise asupra ştiinţelor naturale, decât strămoşii noştri de-acum câteva secole.

Cine erau aceşti savanţi preistorici ai epocii de bronz sau de piatră? Cum se face că troglodiţii sculptând în pereţii cavernelor, reprezentau constelaţii şi corpi cereşti, ce nu pot fi văzuţi cu ochiul liber?

În capitolul precedent am ajuns, căutând sursa acestei lumini, până în evul mediu şi am găsit, că pe când modernii beneficiază de descoperirile ştiinţei, care a luat naştere în aceste timpuri, iar grecii şi romanii se bucurau de o abundentă lumină proectată de preistorie, în răstimpul dintre aceste două epoci, omenirea a fost ca şi oarbă. Suntem încă în punctul unde întunericul evului mediu îneacă totul în confuzie. Trebue să aflăm cauzele acestei întunecări şi să descoperim, dacă va fi cu putinţă, adevărul ştiinţific al epocilor precedente, ce se cuprinde în credinţele cu aparenţă de absurd ale timpurilor medievale.

În genere, se socoteşte perioada evului mediu de la căderea imperiului roman până la Renaştere, – cu alte cuvinte, de la sfârşitul civilizaţiei clasice, până la începutul civilizaţiei moderne. Prima parte a acestei perioade e caracterizată de o enormă migraţiune a omenirei, ce se aseamănă mult cu fenomenele seismice, care în îndepărtatul trecut geologic au schimbat aspectul globului.

Ca lava vulcanilor sau ca valurile unei mări frământate de uragan, barbarii au năvălit asupra lumii civilizate, care poseda încă o mare parte din civilizaţia antichităţii. Mulţi veniau în hoarde, ca lupii, din întunecatele păduri hercyniene, în roiuri pustiitoare ca lăcustele din deşerturile Orientului, sau se ridicau ca nişte fantome din negurile scandinave.

Omului de astăzi, care se bucură de protecţia civilizaţiei moderne, pe care ştiinţa îl pune la adăpost de teama supranaturalului, îi e cu neputinţă să-şi închipuie teroarea şi mizeria omenirii, după căderea imperiului roman.

Nimeni nu se mai îndoia că venise sfârşitul lumii. Frica domnia spiritele tuturor.

Vom aminti că aceste teribile torente omeneşti, de la începutul evului mediu, au fost provocate de accidente materiale, externe, care au luat naştere aşa cum se produce un ciclon sau o trombă marină. După trecerea furtunii, tot o cauză fizică a aruncat asupra Apusului acel văl de întuneric, a cărui proveninenţă ne interesează şi care a căzut aşa cum se lasă un nour de cenuşe, după o erupţie vulcanică. Acest giulgiu de întuneric era drojdia groazei.

Dar, ceea ce se numeşte «Teroarea anului 1000» nu e singurul eveniment al acestei epoci. Cu ivirea creştinismului, o revoluţie similară frământa vechea lume păgână, când mulţi din cei cari trăiau în jurul mării Egee, auziau voci misterioase strigând: «Marele Pan e mort», ceeace nu însemna numai că vechii zei păgâni erau pe cale de dispariţie, ci că toată natura avea să dispară cu ei.

Ideea e exprimată cu cea mai mare claritate în cronicile dela începuturile erei creştine. Aproape în fiecare pagină scriitorii pomenesc de apropiatul sfârşit al lumii, de dispariţia vieţii. Unii aşteptau acest sfârşit plini de speranţe, deoarece pentru ei era doar începutul unei vieţi eterne. Dar mare parte din ceilalţi, cari mai erau încă ataşaţi de plăcerile pământeşti, îl priveau cu groază.

O epidemie similară de teroare, care a fost studiată mai ştiinţific, pentru că e mult mai apropiată de epoca noastră, a fost «Marea Groază» care a străbătut Occidentul Europei înaintea Revoluţiei Franceze. Putem urmări evoluţia acestei groaze, aşa cum urmăreşti marşul unei armate, sau cursul unui meteor.

A luat naştere în Sud-Estul Europei, la începutul anului 1789, a intrat în Franţa prin Auvergne; a trecut prin provinciile Le Bourbonnais, Le Limousin şi Le Forez. Manifestările sale au fost peste tot aceleaşi: în sânul unei populaţii paşnice, un avertisment misterios a început să circule, – venind nu se ştie de unde, – că o armată de briganzi înainta asupra lor, ucigând, arzând şi distrugând tot ce le ieşia în cale.

Cât ai clipi din ochi, alarma se întinsese în toate direcţiile. Bărbaţii luară armele iar femeile se ascunseră, baricadându-şi casele. Timp de două sau trei zile, domni cea mai groaznică teroare. Apoi se observă că nu se apropia nici un inamic şi că teama lor era neîntemeiată. Dar imediat aceleaşi scene începură să se desfăşure în provincia învecinată.

În cursul nopţii de 17 Iulie 1789, epidemia isbucnia la Paris. Clopotele de alarmă răsunară în 30 de parohii. Cetăţenii se ascunseră în beciuri. Miliţienii au fost chemaţi la arme şi puşi de strajă înaintea oraşului; curând se auziră salve de puşcă. Cavaleria fu trimisă la faţa locului, dar se află că cineva împuşcase un iepure şi că inamicii nu se iviseră încă.

Această ciudată boală produse în multe părţi ale ţării cazuri de moarte, prin rupturi cardiace şi alte consecinţe ale groazei. Cele nai neînsemnate incidente, cum ar fi o umbră sau forma ciudată a unei stânci, profilându-se noaptea pe un cer luminat de lună, făceau să isbucnească teroarea.

«Era destul» scrie marele Hippolyte Taine «ca o fată întorcându-se seara spre satul ei, să întâlnească doi bărbaţi ce nu aparţineau împrejurimilor, pentru ca întreaga comunitate să se retragă în păduri, părăsindu-şi casele».

Epidemia se întinse in Normandia şi Bretania, se îndreptă apoi spre Dauphine, şi Alsacia trecând în Germania. Mişcarea dispare la 5 August 1789 fără vreun motiv mai vizibil decât cel care-i determinase apariţia.

S’a dovedit că aceste ciudate accese de nebunie colectivă sunt adevărate boli ce se ivesc şi printre animale. Se pare că aceste crize erau foarte frequente în antichitate. St. Augustin descrie un astfel de fenomen în marea-i lucrare, întitulată «Oraşul lui Dumnezeu».

«Cu puţin înainte de răscularea Laţiului împotriva Romei, toate animalele domestice: câinii, caii, măgarii, boii, etc., înebuniră par’că subit, îşi rupseră legăturile şi o luară la goană. Nu-şi mai recunoşteau stăpânii şi dădeau semne de furie la apropierea lor. Oamenii cari le urmăriau erau răniţi şi chiar ucişi».

Vom mai vorbi de bizarele forme pe care le luau unele din aceste panici, dar în momentul de faţă ne vom întoarce la isbucnirea din anul 1000, care a avut repercusiuni nefaste asupra întregului Occident european. Criza aceasta a apărut într’o formă cu totul originală. Era în fond o teamă pasivă, adică victimele sale în loc să încerce să scape se resemnau, aşteptând un sfârşit ce le părea inevitabil.

Un singur refugiu le mai rămânea: speranţa într’o viaţă eternă. Întregul occident fu năpădit de un val de exaltare mistică, ce depărtă omenirea de realitate. Toate eforturile celor capabili de gândire şi cari conduceau massele, aveau de scop consolarea acelor nefericiţi, cărora existenţa pământească nu le adusese decât suferinţă, prin făgăduiala unei existenţe mai bune şi fără de sfârşit. Din această stare de lucruri a luat naştere miraculoasa mişcare, ce a determinat incomparabila rază de spiritualitate supra-omenească, radiând din noaptea de nepătruns a acelei perioade.

După şase veacuri de mizerie şi oroare, Evul mediu intră într’una din cele mai mari perioade de înflorire religioasă şi artistică, ce se întinde dealungul secolului al 11-lea, 12-lea şi al 13- lea.

Dar dacă această magnifică desvoltare a ridicat spiritul omului pe culmi nemaiatinse poate, l-a făcut nu numai să neglijeze detaliile materiale ale vieţii, dar să le şi urască. Prin ura ce nutria împotriva antichităţii păgâne şi a zeilor săi, care nu erau decât simboluri ale forţelor naturale, omul medieval de cel mai superior tip, ajunge să vadă în natură o operă a diavolului.

Cei ce făceau tentative timide de a pătrunde secretele naturii, erau învinuiţi de erezie. Medicul care studia anatomia, o făcea cu riscul de a fi ars pe rug, înţelepţii vremii susţineau că nu e nevoie să mai cercetăm structura trupurilor omeneşti întrucât viaţa nu e decât o scurtă perioadă de încercare.

După ei, omul trebuia să privească cu resemnare suferinţele care-l loviau şi să întâmpine moartea cu recunoştinţă.

Fiecare impuls al curiozităţii devenia o erezie, imediat ce se îndrepta asupra vieţii materiale. Studiul animalelor era şi mai periculos decât cel al omului, întrucât acestea treceau drept o incarnare a diavolului. Satana se afla peste tot, în flori şi chiar în aer. Iată, ce ne spune Michelet, marele istoric francez, asupra acestui punct de vedere medieval:

«Ce s’a întâmplat cu divina stea a dimineţii, ale cărei sublime radiaţii s’au revărsat asupra lui Socrate, Archimede şi Platon? A devenit marele diavol Lucifer».

Dar dacă această perioadă a fost dezastruoasă pentru ştiinţa experimentală, nu trebue să conchidem că a dăunat în toate priviinţele progresului omenesc. Din contră a salvat civilizaţia, dând o nouă speranţă lumii, pe care şase-şapte secole de hărţueli, de jafuri şi suferinţe ar fi aruncat-o în cea mai neagră barbarie.

În această perioadă, oamenii erau de o desăvârşită ignoranţă, primind o slabă spoială de cultură prin biserică. Dar trăind la ţară, în sânul naturii, fenomenele ce se petreceau în jurul lor îi intriga şi neavând o explicaţie ştiinţifică, se străduiau s’o găsească singuri.

În aceste tentative, tradiţia juca un rol covârşitor. Nu erau prea departe de timpul când pădurile, râurile şi nourii erau populaţi de zeii introduşi de civilizaţia romană sau de zeităţi băştinaşe.

Aceste divinităţi, diformate, degradate de la o generaţie la alta de minţi necultivate, au devenit în mare parte mici spirite, care se numeau zâne, iele, nimfe, etc. Ele se aflau pretutindeni. Erau vocea, sufletul, raţiunea, cauza şi viaţa oropsitei naturi…

Preoţii când le întâlniau, le trimiteau în infern. Poporul le iubia însă şi broda pe canavaua existenţei lor, minunate poveşti cu care femeile îşi populau singurătatea.

Dar încercând să le surprindă în ascunzătoarea lor, femeia pătrundea tot mai adânc în secretele naturii şi simţia nevoia să le studieze. În această epocă exista ici şi colo câte o femee gonită din sânul comunităţii, condamnată la o existenţă de animal sălbatec, dar care trecea drept puternică, pentru că poseda «ştiinţa», ştiinţa universului, pe care oamenii de gândire ai timpului o dispreţuiau şi pe care ea singură o conservase.

Femeea aceasta, – probabil că cititorul a bănuit, – era vrăjitoarea. Nu exagerăm spunând că vrăjitoarele Evului Mediu deţineau nu numai cunoştinţele acumulate de greci şi romani, dar după cum vom arăta în capitolul următor, posedau noţiunile unei ştiinţe mult mai întinse şi mai vechi. Incursiunile în domeniul ştiinţei fiind interzise, se recurgea la contrabandă.

Unul din marii medici ai Evului Mediu, Paracelsus, ale cărui teorii sunt în mare parte confirmate de experienţele biologilor moderni, mărturiseşte că toate cunoştinţele sale asupra medicinei, au fost culese de pe la vrăjitoare.

Vom vedea într’un capitol viitor, cum au ajuns aceste femei în posesiunea ştiinţei lor”.