Între Știință și Tradiție (VI)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (5 din 9)

Ne întrebam în ultimul capitol ce reprezentau vrăjitoarele Evului Mediu. Vom răspunde astăzi la această întrebare.

Ciudaţii indivizi pe cari strămoşii noştri îi ardeau pe rug, cu atâta zel, sunt copiaţi astăzi de şarlatani ignoranţi şi cu totul nevătămători cari, citesc în palmă, dau în cărţi şi oferă tot felul de leacuri. Vrăjitorii Evului Mediu erau şi ei şarlatani, dar pe lângă înşelătoriile şi înscenările meseriei lor, posedau comori de adevărată ştiinţă.

În capitolele precedente am arătat că obscurantismul Evului Mediu se datora faptului că forţa ştiinţei era aproape complet stinsă. Această ştiinţă era larg cultivată de vechii greci şi romani, dar nu ei o descoperiseră. După cum am mai arătat, aceştia citau pe Chaldeeni şi pe Egipteni, cari la rândul lor arătau că sursa cunoştinţelor lor se afla într’o epocă cu mult anterioară.

Căutând aceste isvoare ajungem la începuturile istoriei.

Numim ştiinţă numai ceea ce putem verifica. Pretinsa ştiinţă ce n’o putem contesta, o admitem numai prin credinţă.

Secretele vrăjitoarelor aparţineau ştiinţei sau misterului? Vom răspunde şi la această întrebare.

Vrăjitoria se practica pe o scară foarte întinsă în unele provincii ale Franţei, mai cu seamă în Lorena şi în ţinutul Basc, pentrucă aceste regiuni veniau în atingere cu două mari centre de activitate intelectuală la acea epocă: Germania în Est şi Spania în Vest.

Locuitorii regiunilor basce erau în genere ţinuţi într’o stare de completă ignoranţă, de fanatismul clericilor şi de inchiziţie. În sânul acestei populaţii se afla însă un element străin, care reprezenta la acea epocă un grad de civilizaţie ştiinţifică, cu mult mai înaintat decât al Europei. Acest element îl formau Arabii, a căror putere era atunci foarte mare şi ai căror învăţaţi posedau rămăşiţe din ştiinţa antichităţii.

În multe din formulele vrăjitoriei, în diferitele procese şi documente ale Evului Mediu, observăm că se pomeneşte adesea de oraşul Toledo. Aceasta pentrucă oraşul a fost în vechime un important centru al magiei.

În secolul al II-lea Episcopul de Reims, studia Magia cu arabii spanioli. Valoarea acestei învăţături avea o reputaţie universală. Unii scriitori ai epocii, cum e Cesar de Heisterbach, arată că pentru a se iniţia în aceste secrete, veniau în Spania învăţaţi din Suabia, Bavaria şi mai cu seamă din Anglia, care în această primă parte a Evului Mediu, a luat conducerea mişcării intelectuale. Documentele ne dovedesc că multe din vrăjitoarele prigonite de tribunalele eclesiastice sau civile, erau inspirate de maeştrii din Toledo şi că aci îşi primiau iniţierea.

Universitatea magiei din Toledo avea profesori mauri de o cultură foarte înaltă şi câţiva evrei învăţaţi cari se aflau la adăpost de persecuţii, întrucât aveau relaţii de natură financiară cu regii Spaniei. Lecţiile lor erau înconjurate de mare mister.

Conform tradiţiei care se accentuează, revelaţia secretelor nu se face decât iniţiaţilor, după nenumărate formalităţi şi ceremonii. Magia şi ştiinţele oculte de care uzau pentru a impresiona spiritele neofiţilor şi spre a-i ridica în acelaş timp deasupra turmei, era predată paralel cu o instrucţiune ştiinţifică serioasă.

«Toate ştiinţele naturii sunt fiice ale diavolului», declara inchiziţia. «O femee care îndrăsneşte să vindece o boală cu ajutorul unei substanţe veninoase, e o vrăjitoare şi trebue arsă de vie».

Aceasta a fost pur şi simplu condamnarea medicinei şi a farmaciei. Cei care studiau anatomia omenească erau de asemeni condamnaţi la moarte. Ştiinţa anatomiei era studiată de vrăjitori şi vrăjitoare, care aduceau la sabaturile lor, cadavre furate din cimitire. Dar cei mai condamnaţi erau astronomii, cari aveau îndrăsneala să afirme că în univers ar mai exista corpi cereşti la fel cu pământul şi duceau «calamitatea» până la a pretinde că pământul s’ar roti în jurul soarelui.

Acest lucru calificat drept cea mai mare dintre crimele ştiinţei, nu numai când delicvenţii erau vraci obscuri, dar chiar când se recrutau printre acei iluştri oameni de gândire, cari au făcut cinste lumii. E destul să amintim câteva nume celebre: Peter de Albano, autorul unui tratat de astronomie, ars la Bologna; Ceco de Ascoli, ars la Florenţa, pentru că făcuse afirmaţiuni categorice asupra mişcării pământului; apoi Giordano Bruno ars la Roma, pentru aceeaş vină, Campanella, care a fost supus de şapte ori la torturi şi care deabia a scăpat de rug. Copernic, murind înainte de publicarea marei sale opere «Astronomia Nova», autorităţile s-au răsbunat, arzându-i nemuritoarele cărţi. Deasemenea au desgropat trupul marelui fizician Antonio de Dominis, spre a-l arunca în flăcări.

Toată lumea ştie că Galileu şi Kepler au scăpat de rug numai printr’un noroc excepţional şi printr’o totală lepădare a convingerilor lor. Şi mult mai târziu, prin mijlocul secolului al 17-lea, în vremea când marele ministru Colbert interzicea judecătorilor să intenteze procese vrăjitoriei, savanţi de importanţa lui Descartes şi Cassendi erau persecutaţi.

Vom releva acum o altă categorie de persecutaţi, mai strâns legaţi de trecutul fabulos. Mulţi dintre marii astronomi de cari am pomenit, erau şi astrologi convinşi. Astrologia ca şi alchimia, era o ştiinţă interzisă şi cei cari o practicau intrau în categoria vrăjitorilor.

Până la începutul secolului al 20-lea, ştiinţa exactă era de acord cu autorităţile medievale în această privinţă, declarând că dacă aceste pretinse ştiinţe nu erau plăsmuiri diavoleşti, erau cel puţin fiice ale nebuniei şi ale ignoranţei. Să afirmi că destinul oamenilor, caracterul, suferinţele şi bucuriile lor depind de poziţia sau de caracterul stelelor sau să încerci a dovedi că plumbul poate fi transformat în aur, erau crime sau argumente pentru înşelarea naivilor. La prima vedere până şi raţiunea modernă se revoltă împotriva acestor idei şi le priveşte cu un amestec de milă şi ironie.

Recentele descoperiri ale ştiinţei tind să dovedească însă, că această ironie e nejustificată şi pe măsură ce aprofundam aceste chestiuni, cu mijloacele noastre de investigaţie, vedem că vechii astrologi şi alchimişti aveau foarte adesea dreptate.

Nouile teorii asupra radio-activităţii şi asupra materiei explică multe fenomene, până acum de neînţeles. Astăzi nu mai încape îndoială că există o legătură între ambianţa cosmică şi manifestările vieţii, legătură datorită influenţelor electrice. Materia globului şi vieţile oamenilor sunt guvernate de aceleaş legi şi trecând de la simplu la complex, de la general la particular putem stabili progresiv dovezile acestei corelaţii.

Influenţa anotimpurilor, a climatelor, etc. se prenumără printre cele mai evidente dintre aceste dovezi. Căldura şi frigul excesiv determină boli. Vânturile au şi ele o influenţă asupra sănătăţii generale. Iarna e sezonul bolilor lungi, vara e sezonul bolilor de stomac, toamna şi primăvara, al bolilor eruptive. Iarna şi vara cazurile mortale sunt mai frecvente, decât toamna şi primăvara, etc. Toate aceste lucruri sunt prea bine cunoscute, pentru a mai face obiectul unei discuţii.

O altă dovadă mai directă, este influenţa poziţiei pământului în spaţiu, asupra natalităţii. Între miezul nopţii şi orele trei după amiază, se produc cele mai multe naşteri. Nu încape îndoială că Luna, care după cum se ştie, exercită o influenţă puternică asupra fluxurilor, are deasemeni o influenţă directă asupra vieţei animale. Exempele de felul acesta sunt foarte numeroase, dar noi suntem nevoiţi a ne mărgini la cele mai isbitoare.

Se ştie că numeroase specii de animale şi mai cu seamă viermii marini, săvârşesc actele principale ale vieţii lor la date fixe, care sunt în legătură cu fazele lunii.

Vom menţiona deasemenea un fapt foarte curios, cu privire la acţiunea soarelui asupra sistemului nervos şi în consecinţă asupra vieţii sociale, o observaţie comunicată Academiei de Ştiinţe din Paris, de către d. Tchijevsky.

Acest savant a făcut un tablou foarte interesant, în care compară compoziţia parlamentului englez, într’o perioadă de 100 de ani, cu variatele stadii ale activităţii solare. În acest tablou se află marcate pe de o parte datele maximei și minimei de activitate solară, iar pe de alta, partidele politice la putere în aceste epoci. Rezultatele sunt foarte sugestive:

De la 1830 până în 1927, d. Tchijevsky a remarcat că liberalii au avut majoritatea în perioadele de activitate solară maximă, iar conservatorii veneau la putere în epocile de descreştere.

Recenta răsturnare a guvernului socialist în Anglia şi marele succes al partidului conservator, într-o perioadă de diminuare a activităţii solare, vin să confirme afirmaţia că soarele are influenţe asupra politicei.

Cu sau fără intenţie, curioasa observaţie a lui Tchijevky e pură astrologie. Autorul arată că fenomenele sociale citate se datoresc influenţei exercitate de variaţiile radiaţiilor solare, în special ale celor ultra-violete, asupra psichologiei omeneşti, perioadele maxime corespunzând unei sporiri în reflexele nervoase ale populaţiei, iar perioadele minime, unei depresiuni.

Aceasta ar fi o explicaţie posibilă, dar în orice caz, influenţa soarelui asupra omenirii e evidentă.

Se ştie că pământul e literalmente bombardat cu raze de origină cosmică, de o frecvenţă cu mult mai mare decât a radiaţiilor emanate de radium şi dotate cu o putere de penetraţie atât de mare, încât unele raze pătrund plumbul, la o grosime de un metru, un metru şi jumătate.

S’ar putea oare ca astfel de fenomene, ce se exercită asupra corpurilor şi asupra sistemelor nervoase, să nu producă un efect remarcabil?

Acelaş lucru se poate spune despre cercetările vechilor alchimişti, cari mult timp au fost consideraţi nebuni şi ale căror teorii ne par astăzi atât de ciudate prin exactitatea lor, încât nu putem înţelege pe ce dovezi le bazau. Căci bineînţeles nu posedau nimic din ştiinţa pe care abia acum începem s’o descoperim.

Aceşti alchimişti care îşi păstrau secretele cu gelozie şi se serviau de formule enunţate în hieroglife, pe care noi nu le înţelegem azi, afirmau între altele că mercurul ar putea fi transformat în aur. Se pare că unii din ei – cum e Nicolae Flamel, spre exemplu – a reuşit s’o şi facă.

Acum ştim că această transformare considerată absurdă până la începutul generaţiei prezente, este teoretic posibilă. Spre a lămuri fenomenul e nevoie să amintim câteva ipoteze fizice: Toate substanţele sunt formate din atomi, constând dintr’un nucleu central, o condensare de electricitate pozitivă, în jurul căreia gravitează, ca plantele în jurul soarelui, electronii, adică părticele de electricitate negativă.

Nucleul central e format la rândul său de alte părticele mai mici, protonii, cari sunt nucleele celui mai simplu atom, atomul de hidrogen.

Compoziţia diferitelor substanţe variază, după totalul încărcăturei electrice, format de unirea protonilor. Spre exemplu, atomul de azot are un nucleu a cărui sarcină electrică e de şapte ori mai mare decât a atomului de hidrogen, iar oxigenul are o sarcină de opt ori mai mare decât hidrogenul.

Cu excepţia câtorva cazuri, structura nucleului central al atomului e foarte stabilă. Spre exemplu, nucleul atomului de sodiu are întotdeauna unsprezece sarcini electrice libere şi rămâne astfel sodiu. Dar dacă am reuşi să scoatem o singură sarcină din nucleul acestei materii, am transforma substanţa.

E cu putinţă? Până mai acum câţiva ani, ştiinţa spunea că nu. Dar în vremea din urmă, Sir Ernest Rutherford, fizicianul englez, a reuşit în parte să transforme nitrogenul, fosforul şi aluminiul în hidrogen bombardând aceste substanţe cu razele alfa emise de radium.

Energia exercitată în aceste experienţe era echivalentă cu un potenţial de aproximativ un milion volţi. Şi se crede că, cu o energie dublă, adică de două milioane de volţi, am putea extrage o unitate de sarcină electrică, din cele cincizeci şi trei ce compun atomul nucleului de mercur. Nucleul de cincizeci şi două de sarcini obţinut astfel, ar fi aurul.

Vom obţinea vreodată o astfel de putere? În timpul din urmă, la o întrunire a Academiei de ştiinţe din Paris, profesorul d’Arsonval a prezentat un nou generator electric, capabil să furnizeze o diferenţă continuă de potenţial. Ar fi de-ajuns să multiplicăm această energie cu patru, pentru a rezolva problema. În teorie, n’ar fi cu neputinţă să atingem aceste rezultate, întrucât, dificultăţile de învins nu sunt mai mari decât cele trecute până acum. În ziua aceea am găsi poate piatra filosofală a lui Raymond Lulli şi Nicolas Flamel, realizând vechiul vis al vrăjitorilor: transformarea mercurului în aur.

Puţin importă dacă alchimiştii trecutului au reuşit sau nu. Remarcabil e faptul că aveau noţiunea acestei posibilităţi şi că au ales dintre diferitele metale pe acelea care, cu toată deosebirea de aparenţă, se înrudiau atomiceşte.

Cum au ştiut aceasta? Nici fizica, nici chimia epocii lor şi nici a altora din perioadele cunoscute istoriei, nu le-au dat cea mai mică indicaţie în această privinţă. Aceste ştiinţe erau foarte rudimentare în vremea lor; dar de-ar fi fost de o mie de ori mai desvoltate, şi de ar fi atins chiar nivelul la care se găsiau la începutul secolului al 20-lea, n’ar fi avut cum să afle aceste lucruri.

Nu mai departe decât acum 25 de ani, nu existau nici măcar bănueli despre structura atomică. Cine a revelat oare aceste surprinzătoare secrete, rarilor iniţiaţi de-acum şase-şapte secole? Cine le-a arătat misterioasele relaţii ce există între diferitele elemente şi formulele magice, care le pot transforma? Am afla fără îndoială lucruri foarte interesante, dacă am putea descifra hieroglificele tratate, în care alchimiştii îşi ascundeau formulele şi sensul simbolurilor lor.

Secretul transmutării, s’a spus, e cuprins în semne convenţionale, ce se află gravate pe unul din pragurile Catedralei Notre-Dame din Paris.

Cum înţelesul lor s’a pierdut şi n’a fost niciodată transmis prin tradiţie orală, e mai mult decât probabil că în această privinţă vom fi întotdeauna reduşi la presupuneri.

Se impune deci să continuăm pe o altă cale investigaţiile, care să ne reveleze această ştiinţă interzisă.

Am văzut că vrăjitorii şi astrologii au primit o bună parte din învăţătura lor, de la maurii Spaniei, dar pe de altă parte, ştim exact ce punct atinsese ştiinţa arabilor chiar în momentul culminant al civilizaţiei lor şi că acest punct era cu mult inferior ştiinţei de care am vorbit mai sus. Apoi, de unde dobândiseră misterioşii maeştri şi şcolile esoterice aceste secrete? Vom încerca să explicăm aceste lucruri în capitolul următor”.