Între Știință și Tradiție (III)

Sub acest titlu vă prezentăm un grupaj format din 1+9 articole, însoțite la final de comentarii surprinzătoare. Recomandăm lectura ordonată a episoadelor, fără de care sensul se pierde.

”A existat o civilizaţie superioară celei actuale? Ultimele descoperiri ale savanților (2 din 9)

Am arătat intr’un alt articol că ştiinţa modernă epurându-se de ignoranţa şi superstiţia medievală, spre a-şi clădi noui principii, pe baza sigură a experimentelor, a descoperit că grecii, romanii şi egiptenii antichităţii dispuneau de un capital considerabil de noţiuni corecte, care nu erau decât reflexul unei civilizaţii mult mai vechi. Mai mult, spre marea mirare a savanţilor moderni, cu cât pătrundeau mai adânc în trecut, calea devenia tot mai luminoasă. Dar sursa acestei ştiinţe primare se află dincolo de pragul istoriei.

Astfel, vechii greci ştiau din isvoare cu mult anterioare, că bătrânul zeu Saturn avea obiceiul de a-şi mânca copii şi că pe firmament se afla o planetă cu acelaş nume. Noţiunea a trecut apoi la romani şi când civilizaţia greco-romană s’a cufundat în noaptea medievală, câteva persoane, ici şi colo, îşi mai aminteau că una din marile stele se numea Saturn, după numele zeului care-şi devora copiii.

În sfârşit, acum vre-o 300 de ani, Galileu şi-a uimit contemporanii prin invenţia aparatului ce se bănuia a fi primul telescop al lumii.

Printre corpii cereşti examinaţi cu ajutorul acestui telescop a fost natural Saturn; oamenii au crezut că aveau atunci pentru prima dată revelaţia sateliţilor şi a inelelor sale. Mai târziu, când astronomii îl priviră din nou, aceste caracteristici deveniseră invizibile. Se priviră îngroziţi. Saturn îşi devorase capiii. După o altă bucată de vreme copiii aceştia reapărură. Acesta era sensul legendei lansate de primii descoperitori ai lui Saturn: uneori nu puteau vedea inelul planetei.

Astronomul modern ar voi să știe acum, în ce mod au parvenit să vadă inelul lui Saturn acei oameni, cari au trăit cu mult înaintea vechilor greci? Și mai mult decât probabil că le-au văzut, pentrucă în basoreliefurile asiriene apare adesea Saturn încins de un inel.

Dacă rasa omenească a intrat în epocile istoriei cu noţiuni atât de precise asupra universului, pentruce nu s’a purtat oare mai departe forţa ştiinţei? Cum de-a căzut lumea în neagra noapte a timpurilor medievale? Vom face o excursie înapoi pe calea întunecată a trecutului şi vom ajunge poate astfel să vedem ce s’a întâmplat.

Imediat ce trecem pragul secolului al 19-lea, negurile încep să se lase şi două secole mai încolo devin tenebre.

Ne rămâne totuş o rază de lumină proectată de ultima jumătate a secolului al 16-lea. Dar această epocă n’a făcut decât să se alimenteze şi ea tot din civilizaţia celor vechi care apare slăbită, reflectată parcă de o oglindă întunecoasă. Între noi şi farul antichităţii se află impenetrabilul zid de noapte, de care am vorbit. A fost pentru lume o perioadă de rătăcire, o perioadă de complectă orbire.

Ne vom opri aci spre a vedea ce s’a întâmplat şi ce anume a stins farul vechiei civilizaţii.

Firul conducător, în investigaţiile noastre, va fi acea latură a ştiinţei ce priveşte natura – singura în care ne putem încrede, – şi care în această epocă diferă într’atât de ceea ce numim astăzi «ştiinţă» încât numai cu mare greutate o putem recunoaşte ca atare. Am examinat totuş lucrările savanţilor din cea de-a doua jumătate a acestei epoci, printre care se remarcă Ambroise Pare celebrul chirurg francez, ale cărui tratate asupra anatomiei nu şi-au pierdut nici astăzi interesul.

Îndată ce iese însă din această sferă, nu ne putem bizui pe el mai mult decât pe oricare alt individ, din această epocă a superstiţiei.

Iată cum ne descrie în lucrarea sa «Monstruozităţi cereşti» apariţia unei comete, pe care a văzut-o în copilărie:

«Această cometă era atât de oribilă încât mulţi oameni s-au îmbolnăvit şi au murit chiar de groază. Părea să fie de culoarea sângelui şi avea o lungime extraordinară. La unul din capete se vedea un braţ îndoit ce ţinea un paloş mare, gata parcă să lovească. La celalt capăt, se aflau trei stele. De ambele părţi ale acestei comete atârnau topoare, cuţite şi săbii însângerate, precum şi un mare număr de hidoase feţe omeneşti, cu bărbi sălbatice».

Şi pentru ca această descriere să nu lase loc vreunei îndoieli, Ambroise Pare îşi însoţia textul de un desemn, în care săbii, stele, topoare şi capete omeneşti erau fidel reprezentate.

Am ales acest exemplu dintre o sută altele ce ilustrează naivitatea cu care marii savanţi ai epocii acceptau cele mai grosolane superstiţii, în chestiunile care se depărtau puţin de sfera specialităţii lor.

Pare era medic şi nu astronom. Mai mult, această cometă a apărut prin 1528, când savantul avea deabia 11 ani. Prezintă ciudatul caz al unui copil influenţat de svonurile lansate de ignoranţă; mai târziu, când a scris această carte, credea încă în impresiile de groază primite în copilărie, şi pe care nu încercase să le verifice, pentru că toţi cei din jurul său le acceptaseră.

Pare era totuş foarte învăţat şi cunoştea desigur opera savanţilor din antichitate. Deşi n’avea idee de cultura egipteană şi chaldeană, care nu era cunoscută încă pe vremea aceea ar fi putut prinde slabul ecou care se găsia în comentariile autorilor greci şi latini. Citise cu siguranţă pe Seneca. Acest mare învăţat roman, referindu-se la Apollonius din Tyana şi la alte persoane care-şi făcuseră studiile în Egipt, scrie următoarele, în lucrarea sa «Problemele Naturei»: «După Apollonius, cometele intră în categoria stelelor călătoare şi sunt adevărate planete, aşa cum e luna şi soarele. Orbita lor nu e însă cunoscută. Străbat cele mai înalte regiuni ale cerurilor şi pentru noi devin vizibile numai în partea inferioară a călătoriei lor. Cometele sunt foarte numeroase şi foarte variate, de dimensiuni inegale şi culori diferite. Unele sunt roşii, fără strălucire, altele albe şi foarte luminoase. Lumina lor creşte şi descreşte, ca şi a altor stele, ce par mai mari şi mai strălucitoare după cum se apropie, sau se depărtează de noi».

Diogene din Apollonia Hipocrat din Chios, şcoala pitagoreană de filosofie, etc. susţineau acelaş lucru. Autorul grec Stobaeus scria:

«Chaldeenii spun despre comete că sunt stele pe care nu le vedem o bună bucată de vreme, pentru că sunt prea depărtate de noi și care ne apar când se apropie de lumea noastră, conform legilor de care sunt guvernate. Sunt adevărate stele, ce dau impresia că dispar când se întorc în regiunile cerești, de unde au venit, cufundându-se în profundul abis de eter ca peştii în apa mari».

Aceste remarcabile declaraţii, care în genere n’ar fi dispreţuite de astronomul modern, şi care au fost scrise cu 1500-2000 de ani înainte sunt slabul reflex al unei ştiinţe mai vechi, elaborate de oameni cari au trăit acum 50-60 de secole. În cursul evului mediu au fost repetate şi citite, fără să fie înţelese de cineva. Ştiinţa naturii era atunci moartă. Marile secrete ale universului fuseseră uitate.

În acest sens putem cita nenumărate exemple. Ne vom mărgini însă a menţiona numai unul. Dar spre a-i da mai multă greutate, nu-l vom lua din evul mediu, ci de pe pragul timpurilor moderne, numai pentrucă să puteţi vedea cât de dezastruoasă pentru ştiinţele naturale a fost această perioadă de întuneric.

E vorba de doctorul Scheuzer, cunoscutul fizician şi naturalist, care a trăit acum vre-o 200 de ani.

Într’o lucrare excelentă, intitulată «Itinerariul Elveţiei», descrie cu precizie o mare parte din animalele şi plantele alpine.

Textul e însoţit de desene, în care cel mai mic muşchiu şi cea mai infimă insectă sunt reproduse astfel, încât orice botanist şi orice entomolog modern l-ar putea răsfoi cu interes.

Întorci paginile fermecat… deodată, dai peste desenul unui balaur acoperit cu solzi. Imaginea e atât de verosimilă, încât ai impresia că a fost executată după natură. În text, autorul arată că monstrul păzeşte intrarea unei peşteri, a cărei situaţie e indicată cu atâta precizie, încât pare să nu lase loc vreunei îndoeli.

Ce înseamnă asta? Să fi fost oare aceşti scriitori nişte mistificatori neruşinaţi? Îşi râdeau oare de cititori? Nu, avem certitudinea că erau absolut sinceri. Erau în cazul acesta mai stupizi decât cel mai ignorant individ al timpurilor noastre? Iaraş nu. Posedau o ştiinţă veritabilă. Studiau, reflectau şi observau. Şi tocmai în clipa când ne pare că prin erorile lor, am pierdut firul conducător ce trebue să ne scoată din întunericul în care ne-au cufundat aceste fantastice legende, primitivele fabule şi superstiţii sunt cele ce ne ajută să regăsim calea.

Examinând de aproape absurda legendă a balaurului vom găsi o parte considerabilă de adevăr, ce ne va arăta calea de urmat în viitoarele noastre investigaţii.

Găsim povestea balaurului la toate neamurile lumii şi peste tot e aproape aceeaş: un fel de şopârlă monstruoasă, acoperită de solzi, având coarne şi o creastă pe spinare, scuipând foc şi trăind în adâncurile pământului, păzind comori ascunse acolo.

Astfel e descris în poveştile arabe şi în vechile texte chineze şi hinduse. Îl găsim, apoi în senzaţionalele povestiri ale evului mediu, la fel ca în basmele noastre. Întotdeauna capturează prinţese şi e omorît de Făt-Frumos sau de Siegfried. Acelaş balaur păzeşte comorile zeilor scandinavi. În legendele vechilor greci un balaur păzia merele de aur, din grădina Hesperidelor, iar un altul păzea lâna de aur a Colchidei.

Existenţa sa e atât de bine dovedită, rolul său în lume atât de important, încât multe naţiuni au făcut din el un simbol al puterii, sau l-au adoptat ca pe un totem şi l-au brodat pe drapelele lor, cum au făcut chinezii, sau l-au sculptat pe pereţii corăbiilor, ca Vikingii.

Cum de s’a ivit această credinţă universală, într’o fiinţa care n’a existat niciodată? În lumina ştiinţei moderne, ne e uşor să reconstituim originea acestei legende: în toate timpurile şi în toate ţinuturile, oamenii au găsit în pământ, sau în fundul cavernelor, urme sau oase de animale ciudate şi foarte adesea, gigantice.

Cei cari au găsit aceste fosile n’au avut nevoie sa fie anatomişti experţi spre a-şi da seama că erau reptile, şopârle de o sută de ori mai mari decât cele pe care le vedeau vii, dar n’aveau cum să ştie că aceşti monştri dispăruseră cu milioane de ani înainte. Minerii antichităţii au descris atunci detailat înfăţişarea probabilă a unuia din aceşti monştri. Au găsit adesea oase de animale mai mici şi schelete omeneşti. Cum îi omorâse? s’au întrebat ei atunci. Uneori au văzut oameni ucişi de suflarea de foc a balaurului.

În zilele de astăzi, când minerul moare înăbuşit sau sfâşiat de o explozie, se ştie că nenorocirea se datoreşte unei isbucniri de gaze naturale. Dar cuvântul «gaz», care înseamnă spirit este o descoperire cu totul modernă.

La Londra gazul aerian era numit la început «fum». Cei vechi îl numiau suflarea înfăcărată a balaurului, care ţâşnia din adâncimile pământului până la ei. Ridicând masca fabulei, descoperim adevărul şi anume, un avertisment asupra gazelor otrăvitoare ce isbucnesc din adâncul minelor.

Urmărind legenda, în evul mediu, vom vedea mai târziu pentru ce întunericul e atât de compact.

După cum am mai spus, în multe direcţii grecii şi romanii ştiau mult mai mult decât lumea evului mediu, iar ştiinţa lor provenia dintr’o civilizaţie cu mult mai vechie.

Cum au ajuns în posesiunea acestei culturi? De ce n’au transmis savanţii moştenirea adevărului, dela o generaţie la alta? Cum se face că în evul mediu nici nu par să-i bănuiască măcar existenţa?

În această epocă, elita Europei avea despre legile fizice ale universului noţiuni mai reduse decât triburile de negri ce trăiau pe vremea aceea, în inima Africei. Vom vedea că printre aceştia din urmă au existat popoare care aveau civilizaţie foarte înaintată, atunci când Europa se afla încă în plină barbarie. Cum au obţinut această civilizaţie? E o enigmă pe care vom încerca s’o deslegăm şi care ne va ajuta să ridicăm vălul ce acoperă un trecut misterios, ce se află cu mult dincolo de primele însemnări istorice.

Să vedem însă mai întâiu cum au pierdut savanţii calea ştiinţelor naturale în evul mediu şi dacă n’au conservat-o, în posesiunea cui a trecut? Toate acestea sunt chestiuni la care descoperirile ştiinţei moderne ne permit să răspundem”.