Piesa de aluminiu de la Aiud (IV)

Prin implicațiile sale naționale și internaționale, articolul ”Posibilul obiect extraterestru de la Aiud” (Peter Leb, Tibor Reman, în ”RUFOR”, an 2, nr. 2(15)/ 1995, pg. 19-22 și coperta) este crucial. Locația piesei (cunoscută, dar tăinuită de Gheorghiță) este ”redescoperită”, apar primele fotografii publice ale piesei, este lansată teoria (hazardată și foarte probabil provenită dintr-o confuzie) a rinocerului lânos, și multe, multe altele. Le vom detalia pe rând, la timpul potrivit. Redăm mai jos facsimilele:

Fotografiile provin din acțiunea de scanare a colecției revistei RUFOR, desfășurată în colaborare cu ASFAN (Asociația pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate) – România. Revistele propriu-zise provin din arhiva personală a Dlui. Dan D. Farcaș.

Transcrierea articolului:

”După 22 de ani, revista RUFOR a redescoperit

Posibilul obiect extraterestru de la Aiud

Peter Leb, Tibor Reman

1973. O descoperire uimitoare. Pentru întâia oară am putut afla despre scandalosul obiect descoperit în vara anului 1973 la Aiud, în 1983, din cartea lui Florin Gheorghiţă, «Enigme în Galaxie», apărută la Editura «Junimea» din Iaşi. În cadrul capitolului VI, «Vizite pe planeta albastră», la pagina 152, autorul descrie istoria descoperirii de senzaţie de la Aiud.

Conform autorului, în anul 1973, lângă Aiud, cu ocazia unor escavări de la o carieră de nisip, într-un strat adânc de circa 10 metri, s-au descoperit «trei corpuri ambalate parcă în învelişul întărit format din nisipul presat» (op. cit. pag. 152). Un specialist chemat la faţa locului «a identificat în unul din corpurile respective, un os fosil» (op. cit. pag. 153). Specialistul local a predat descoperirile la Cluj-Napoca. Aici se încheie prima parte a odiseei ciudatei descoperiri.

Un obiect surpriză. Specialiştii clujeni au îndepărtat stratul de sedimente de pe obiectul cel mai voluminos. Nu mică le-a fost surpriza când au descoperit că era un obiect metalic, de o formă ciudată, având urme evidente de prelucrare. Conform autorului ieşean, celelalte două relicve făceau parte «din scheletul unui mastodont» (op. cit. pag. 153). Intrigaţi de aspectul şi mai ales de faptul că într-un strat geologic atât de vechi se găsea un obiect artificial, metalic, specialiştii clujeni au trimis fragmente, spre analiză, la centrul de cercetări al ICPMMN Măgurele.

O altă surpriză: un obiect de aluminiu străvechi! Analiza efectuată i-a derutat atât pe arheologi, cât şi pe specialiştii de la Măgurele. Obiectul supus expertizei era compus dintr-un aliaj de aluminiu, cu «ingrediente» din alte metale rare. Să revedem concluziile acestor specialişti, redate în cartea inginerului ieşean: «(…) era un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal – marea surpriză! – era aluminiul (89%)! Restul elementelor componente au fost găsite ca fiind următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate): cupru (6,2%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zircorniu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme)». (op. cit. pag. 154).

Aceiaşi specialişti au fost surprinşi de stratul de oxid de aluminiu de pe suprafaţa obiectului, fiind surprinşi totodată de starea de «îmbătrânire» a obiectului propriu-zis.

Câte ceva despre aluminiu. Se ştie că aluminiul a fost descoperit în laborator în anul 1825 de către H. Cr. Oersted. Producerea pe cale industrială a putut deveni operaţională abia după descoperirea şi producerea curentului electric, prin metoda electrolizei aluminei. Primele prelucrări industriale au avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1883, la cel mai mare producător de aluminiu, firma ALCOA din SUA.

De obicei, aluminiul se oxidează greu. Pe suprafaţa pieselor de aluminiu se depune un strat de oxid de aluminiu de câţiva microni, care protejează metalul în profunzime.

Însăşi existenţa unui obiect din aluminiu, într-un strat geologic profund, precum şi stratul de oxid de minimum 1 milimetru, i-a descumpănit pe specialiştii metalurgi: exista un obiect din aluminiu, un obiect prelucrat şi, aparent, făcând parte dintr-un angrenaj, cu mai multe secole sau milenii înainte de descoperirea aluminiului!

Nici celelalte «ingrediente» nu sunt mai puţin contradictorii: cadmiul a fost descoperit în 1817, nichelul în 1751, bismutul în 1753, cobaltul în 1735.

Cărări pierdute, cărări regăsite. Senzaţionala descoperire de la Aiud a fost preluată de mai mulţi autori, însă niciunul nu a încercat, cel puţin, să dea de urma ei. Răspunsul la o scrisoare adresată dlui ing Florin Gheorghiţă în 1987 primea un răspuns dezarmant: «din păcate, nu se ştie unde se află obiectul de la Aiud». Credeam că se va întâmpla acelaşi lucru ca şi în cazul altor obiecte ciudate descoperite pretutindeni pe mapamond, a căror urmă s-a pierdut pentru totdeauna. «Obiectul transilvan», cum a fost denumit de mulţi autori, continuă să rămână mai mult un mit decât ceva real şi palpabil.

Ideea regăsirii acestui obiect ne obseda o dată cu apariţia revistei RUFOR. Ne-am decis să mergem «pe fir», în încercarea noastră de a-l regăsi.

Primul lucru a fost încercarea de contactare a Muzeului Orăşenesc Aiud. Această instituţie neavând telefon, am expediat o scrisoare în luna august 1994. Nici până astăzi nu am primit nici un răspuns! Începeam să credem că investigaţia noastră a intrat într-o înfundătură. Pentru a încerca să ieşim din impas, ne-am decis să contactăm Muzeul de Istorie al Transilvaniei de la Cluj- Napoca.

Primul contact cu această prestigioasă instituţie de cultură l-am avut la sfârşitul lunii ianuarie 1995. Deşi ne aşteptam la un răspuns sceptic, dacă nu ironic, ni s-a comunicat că obiectul de la Aiud există! şi că se află în patrimoniul muzeului clujean. Mai mult decât atât, ni s-a recomandat să luăm legătura cu persoana care s-a preocupat de această descoperire, care s-a dovedit a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât dl Gheorghe Lazarovici, directorul general al muzeului clujean! Având aceste informaţii, mai mult decât promiţătoare, l-am contactat telefonic pe dl Lazarovici. Dânsul, extrem de amabil, ne-a confirmat că obiectul există şi că, dacă dorim, putem merge la Cluj, pentru a-l studia şi fotografia. Ţinând seama şi de programul extrem de încărcat al dlui director, am convenit după mai multe discuţii telefonice, ca ”ieşirea” noastră la Cluj să fie în data de vineri, 17 februarie 1995.

Obiectul de la Aiud. În dimineaţa zilei de 17 februarie, însoţiţi de colegul nostru clujean, dr. Adrian Pătruţ, ne-am prezentat la biroul directorului general al Muzeului de Istorie al Transilvaniei. Dl. Gheorghe Lazarovici ne aştepta deja. Încă înainte de sosirea noastră la muzeu a dispus ca straniul obiect să fie scos din magazie. Deci, atunci când am sosit, n-au trebuit să treacă decât câteva minute pentru ca obiectul să se afle în mâinile noastre!

Obiectul are un aspect mai mult decât interesant: este ca un «trepied» sau piciorul unui tren de aterizare. Talpa «piciorului» nu este plană, având la 1/3 de la partea anterioară o deviaţie de 15 grade. În partea posterioară se află două «braţe», în formă de triunghi amplasat la 45 de grade faţă de planul obiectului. La capătul posterior se află un orificiu mai mic, iar pe orizontală, un orificiu mai mare (vezi fotografiile).

Întregul obiect este acoperit de un strat de oxid gros, de culoare alb-gălbui cu tente de verde, iar pe partea superioară se poate observa, în mod vizibil, acţiunea unor agenţi mecanici, părţile superioare din regiunea perforaţiei mari, fiind vizibil supuse eroziunii mecanice, fie prin lovire, fie prin corodare mecanică, precum frecare cu un obiect mai dur (lovire?).

În cele ce urmează vom prezenta dimensiunile acestui obiect:

• • • • lungimea totală: 205 mm;
      • lăţimea: 125 mm;
      • înălţimea: 68 mm;
      • lungimea «braţului posterior»: 35 mm;
      • diametrul găurii «mici», posterioare: 18 mm;
      • diametrul găurii «mari», perpendiculare pe axă: 47 mm;
      • adâncimea găurii «mari»: 35 mm;
      • greutatea (fără carota extrasă pentru analiză: 2,300 kg.

O nouă posibilă datare. Aşa cum am amintit, în cartea dlui ing. Florin Gheorghiţă se lansează ideea că oasele fosile găsite alături de obiect, în acelaşi strat geologic, ar fi oase de mastodonţi.

Dl director general Gheorghe Lazarovici a făcut, în acest sens, o serie de specificări extrem de importante. Conform declaraţiilor sale, oasele găsite aparţin unei specii de riconer [rinocer – n.n.] păros.

Conform datelor pe care le deţinem, rinocerul păros a trăit în arealul geografic al ţării noastre în perioada pleistocenului (într-o perioadă cuprinsă între 10.000 şi 80.000 de ani în urmă), în perioada denumită Wurm. Această perioadă a fost contemporană cu habitatul omului de Neanderthal. Această perioadă interglaciară se poate caracteriza printr-o climă destul de aspră, asemănătoare cu cea a taigalei şi tundrei. Această posibilă datare este extrem de importantă. În orice caz, ca o primă concluzie, putem afirma doar atât: obiectul de aluminiu provine dintr-un strat geologic aferent unei perioade în care strămoşii omului nu numai că nu cunoşteau aluminiul, dar se situa în cea dintâi perioadă a paleoliticului!

Analizele din Elveția. Dl Marian Pâslă, inginer pensionar din Cluj, s-a preocupat îndeaproape de «piesa de la Aiud». Dânsul ne-a confirmat ipoteza că o bucată extrasă din acest obiect a fost examinată de un laborator de specialitate din Lausanne (Elveţia).

Specialiştii elveţieni au confirmat structura obiectului, obţinută şi de specialiştii de la Măgurele. Tot ei au stabilit că aliajul nu se încadrează în nici un aliaj al aluminiului «standard» folosit în zilele noastre, sau utilizabil. Aliajul în sine a fost definit drept «aluminiu slab», deci nu un duraluminiu şi că posedă «unghiuri de proiectant», ceea ce denotă caracterul artificial, creat, al obiectului.

Pe baza stratului de oxid şi al «îmbătrânirii» aluminiului, prof. Stoicovici a ajuns la concluzia că obiectul poate avea o vârstă minimă de 300-400 de ani. Dar, potrivit altor specialişti, citaţi şi de ing. Florin Gheorghiţă, vârsta acestui obiect poate fi şi de câteva mii de ani. Chiar dacă vârsta obiectului este cea minimă, în nici un caz nu poate fi încadrat în «momentele standard» ale descoperirii, prelucrării şi industrializării aluminiului.

Câteva concluzii preliminare. Ţinând seama de analizele chimico-metalografice, se poate deduce că obiectul descoperit la Aiud, în anul 1973, are o vechime care poate fi încadrată între 300 şi 80.000 de ani. În orice caz, această afirmaţie vine în contradicţie flagrantă cu ceea ce se cunoaşte despre descoperirea şi folosirea aluminiului în istoria tehnologiei umane.

Stratigrafia geologică în care a fost descoperit obiectul înclină spre o vechime mai mare, contemporană cu rinocerul păros, ale cărui fosile s-au descoperit în aceleaşi «cheguri» pietrificate. În apărarea acestei ultime ipoteze vine şi adâncimea apreciabilă (circa 10 m) la care a fost găsit obiectul.

O altă concluzie: obiectul este un artefact, creat după metode «inginereşti». Cele două găuri existente, precum şi existenţa ”braţului posterior” ne determină să credem că obiectul în cauză a făcut parte dintr-un mecanism sau angrenaj de dimensiuni mai mari, fiind o parte componentă a acesteia.

Ce ar putea fi? Desigur, tentaţia de a emite ipoteze este mare.

Totuşi, nu putem să nu remarcăm faptul că forma şi caracteristicile acestui obiect se aseamănă izbitor cu trenul de aterizare al unei sonde sau robot spaţial.

Aşa cum presupune şi ing. Florin Gheorghiţă în lucrarea citată, obiectul poate a intrat în coliziune cu o fiinţă furioasă a unei perioade apuse (rinocerul păros) şi s-a deteriorat parţial, pierzându-şi o parte a trenului de aterizare şi provocând moartea «curiosului»? Sau: dacă obiectul ipotetic a fost distrus în întregime, resturile acestuia se mai află ascunse undeva, adânc în sol, în apropierea Aiudului?

Dacă, într-adevăr, este o componentă a unui obiect de zbor care a survolat tundra pleistocenului, cine l-a construit şi de unde a venit? Un posibil răspuns este greu de dat. Dar o posibilă confirmare a acestei întrebări este menită a provoca fiori.

Un obiect unic pe plan mondial. Despre obiecte metalice (din fier sau oţel), găsite în mine de cărbuni, în straturi geologice vechi de milioane de ani, s-a scris extrem de mult. Dar, în ziua de astăzi, nu ne-au rămas decât descrierile, obiectele cu pricina dispărând. Se mai vorbeşte de existenţa unor platoşe de aluminiu, descoperite în mormintele vechilor împăraţi chinezi; dar, cu toată literatura aferentă, nici acestea nu au fost văzute de un cercetător avizat. Doru Davidovici, în cartea sa «Lumi galactice», vorbeşte de o «zeiţă din oricalc», descoperită într-o mină de cărbuni, undeva în Valea Jiului, dar care a dispărut în condiţii mai mult decât misterioase.

Din toată panoplia de dovezi mai mult decât ciudate în acest domeniu (o altă civilizaţie terestră?, o altă, tehnologie?, vizitatori de aiurea, din Cosmos?) singura care există, singura care a fost analizată și studiată de specialiști în domeniu, singura care a fost «redescoperită» și fotografiată se află aici, lângă noi, la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Nu este improbabil ca acest artefact descoperit la Aiud să determine o altă viziune a noastră despre om, tehnologie şi Univers…

Aducem mulţumirile noastre dlui director general al Muzeului de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Gheorghe Lazarovici, pentru ajutorul pe care ni l-a acordat cu maximă amabilitate în studierea obiectului de la Aiud. Mulţumim şi tuturor muzeografilor şi restauratorilor muzeului clujean pentru faptul ca s-au străduit să descifreze enigma acestui obiect şi că l-au menţinut în depozitele muzeului în condiţii optime. Aducem mulţumiri şi dlui Marian Pâslă, un pasionat cercetător, pentru tot ceea ce a întreprins în desluşirea enigmelor obiectului de la Aiud. Nu se poate să nu aducem mulţumiri şi anonimilor de la Aiud, care în 1973, când au descoperit vestigiile, s-au grăbit să-i anunţe pe arheologi şi nu s-au ”grăbit” să le arunce ca pe nişte simpli bolovani nesemnificativi”.