Piesa de aluminiu de la Aiud (XIII)

Presa românească geme la propriu de burtologiile unor ”jurnaliști” care abordează subiecte pe care nu le cunosc decât din auzite. Este și cazul articolului ”Toporul de la Aiud, un mister greu de descifrat”¹ publicat de Adina Stănilă în ”Libertatea pentru femei” (3.04.2015). Extrase și comentarii:

În pur stil jurnalistic, fotografia este furată și prezentată fără a i se menționa sursa (Gheorghe Cohal, ASFAN-România)

”Un obiect care seamănă cu un cap de topor, făcut din aluminiu, a fost descoperit, în anul 1974, pe malul râului Mureş, lângă Aiud. Ceea ce este straniu la acest obiect este vechimea lui, estimată la câteva sute de mii de ani, în condiţiile în care aluminiul a fost descoperit în laborator abia în 1825. Alături de toporul din Aiud, cum l-au botezat arheologii, au mai fost descoperite și două fosile de mastodont, animal care a trăit cu 800.000 de ani înaintea noastră”.

Se introduce o nouă denumire generic-utilitară: ”cap de topor” (sic!). Formularea ”toporul din Aiud, cum l-au botezat arheologii” este o gogoriță de presă; fără a fi infailibili, arheologii nu sunt nici pe departe atât de proști, cum ar dori să ne facă să credem autoarea.

Se repetă datarea eronată 1974 (corect 1973), introdusă de Florin Gheorghiță în literatura occidentală de gen.

”Pe toată suprafața, obiectul prezintă urme de lovituri puternice care arată că a fost folosit pentru a sparge ceva dur”.

Această frază o găsim rostogolită permanent. Ceea ce le scapă unora și altora este că Vlassa și Gheorghiță (1975) au luat probe prin lovirea în mod repetat a piesei cu un obiect contondent greu (ciocan). Nu este cea mai indicată metodă de prelevare, nici cea mai eficientă. Așadar (și prin urmare), nu obiectul ”a fost folosit pentru a sparge ceva dur”, ci ceva dur a fost folosit pentru a sparge obiectul. Informația nu este prezentată corect, fie pentru că nu este cunoscută, fie pentru că intră în conflict cu celebrul și inegalabilul ”stat de oxid”.

”El a fost trimis în Elveția pentru o nouă expertiză, iar rezultatele de acolo indică o vechime ambiguă, între 400 și 80.000 de ani, oricum mult mai vechi decât apariția aluminiului”.

Desigur, nu ”el” (artefactul) a fost trimis în Elveția, ci mostre prelevate în prealabil.

Un alt hit: analizele elvețiene de la la Lausanne, citate de mulți și despre care (mai) nimeni nu știe (mai) nimic, dar toți le pomenesc adesea pentru a se afla în treabă. În realitate, și aceste informații apar pentru prima dată public, analizele au fost făcute la laboratoarele firmei Castolin.

Ce afirmă sursa noastră, căreia-i protejăm identitatea*: ”Totul s-a făcut pe bază de prietenie între colaboratori, nu oficial. Am trimis prin delegat puțin span și proba de dimensiunea piramidon. Răspunsul nu a constat nici într-un buletin de analiză, nici într-o confirmare a celui/ celor de la Măgurele, ci în faptul că nu este un aliaj aflat în standardele anglo-saxone. Doar o afirmație”. Fără comentarii!

”Toporul de aluminiu se află astăzi la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, iar istoricul Mihai Wittenberger s-a hotărât să îi descifreze tainele odată pentru totdeauna. Pornind de la premisa că un astfel de obiect din aluminiu ar putea face parte din structura unui avion, a trimis pozele la marile companii aeriene din Europa. Un răspuns foarte clar a venit din Germania și obiectul a fost identificat drept o piesă din trenul de aterizare al unui avion Messerschmitt ME 262. Obiectul s-a desprins probabil în zbor, pentru că în zonă nu au fost găsite alte rămășițe și nici nu a fost semnalat vreun accident cu un asemenea aparat de zbor”.

Vom reveni cu altă ocazie asupra afirmațiilor arheologului Mihai Wittenberger, care între noi fie vorba, nu este calificat să-și dea cu presupusul în tehnica militară sau aviația din cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru moment garantăm că ”răspunsul foarte clar” venit din Germania și ”identificarea” nu există decât în tabloide și/ sau ziare quality tabloidizate, de tip ”Adevărul” (aka ”Pravda”).

*Anumite persoane prezente în acest caz au fost și vor fi anonimizate nu pentru că ne-ar fi fost solicitatat acest lucru, ci pentru că așa am ales noi. Nu suntem adepții secretomaniei, (pseudo)monopolului informațional și nici nu suntem mânați de orgoliul premierelor publicistice. Explicația este alta. În investigații, mai ales în cele cu istorie publicistică, apar personaje care în graba lor pentru recunoaștere, ”strică” martori, ”strică” probe, ”strică” posibile contacte și puncte de sprijin. Iar noi nu dorim să facilităm (chiar și indirect) astfel de rele practici…